moodle.usefs.md: Facultatea de Pedagogie

Course categories:

UNIVERSITATEA DE EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT

FACULTATEA PEDAGOGIE

CATEDRA ŞTIINŢE PSIHOPEDAGOGICE ŞI SOCIOUMANISTICE

SVETLANA GONCEARUC

PSIHOLOGIA SPORTULUI DE PERFORMANȚĂ

suport de curs

CHIŞINĂU 2019

CUPRINS

Introducere

Unitatea 1: Fundamentele psihologiei sportului de performanţă.

Unitatea 2: Categoriile sau domeniile psihologiei sportului.

Unitatea 3: Importanţa psihomotricităţii şi a capacităţii motrice

în activitatea sportivă.

Unitatea 4: Reglarea şi autoreglarea stărilor psihice.

Unitatea 5: Formarea deprinderilor psihice pentru sportivi.

Unitatea 6: Antrenamentul şi relaxarea: contribuţii la dezvoltarea

psihică a sportivului.

Unitatea 7: Antrenamentul mintal.

Unitatea 8: Stresul în activitatea sportivă.

Unitatea 9: Psihologia pregătirii prin factorii antrenamentului.

Unitatea 10: Conştientizarea activităţii sportive.

Unitatea 11: Caracteristica psihologică a grupului sportiv.

Bibliografie

INTRODUCERE

În prezenta lucrare ne propunem realizarea unui suport de curs strict necesar pentru formarea profesională a masteranzilor la specialitatea „Tehnologia antrenamentului sportiv”, în scop de a oferi o imagine în ansamblu asupra cunoştinţelor actuale din domeniul psihologiei sportului.

Psihologia sportului de performanță cuprinde aspecte fundamentale privind procesele, stările şi însuşirile psihice ale personalităţii sportivului, relevând lucruri esenţiale în pregătirea sportivului, solicitările psihice şi aduce mărturii despre stările psihice de limită în sport etc.

Din perspectiva modernă psihologia sportului include şi elemente de asistenţă psihopedagogică în sport. Promovarea principiului de asistenţă psihopedagogică în sport se facilitează în principal pe competenţe, resurse şi forţe ce contribuie la dezvoltarea personală şi socială a individului în activitatea sportivă.

Realizarea lucrării date a pornit de la oportunitatea de a oferi studenţilor şi masteranzilor, viitori specialişti în domeniul asistenţă psihopedagogică a sportivilor suport teoretico-metodologic care va facilita procese de studiu la orele de curs şi seminar. În cadrul acestora masteranzii vor fi familiarizaţi cu limbajul de specialitate care permite dialogul cu specialiştii din domeniul vast al sportului.

Pe parcursul cursului o atenţie deosebită se acordă aspectelor aplicative privind modalităţi de tehnologii a antrenamentului sportivilor.

Studierea disciplinei psihologia sportului presupune formarea la masteranzi a următoarelor componente: cognitive, instrumental aplicative, atitudinale:

Obiective generale

1. Volumul se axează pe familiarizarea cu conceptele şi problematica complexului psihologiei sportului de performanță.

2. Analiza proceselelor cognitiv-afective şi educaţionale ale omului angajat în activitatea fizică şi sportivă, comportamentul acestuia, precum şi descrierea manifestării motrice a sportivului în contextul antrenamentului.

Obiective specifice

1. Introducere în fenomenologia psihologiei sportului de performanță.

2. Studiul psihomotricităţii şi a capacităţilor motrice ale sportivului.

3. Familiarizarea cu conceptul de stare psihică din perspectiva disciplinei psihologia sportului de performanță.

4. Studiul psihanalizei şi al principalelor psihoterapii psihodinamice.

5. Înţelegerea importanţei reglării şi autoreglării stărilor psihice pentru activitatea sportivă.

6. Familiarizarea cu formarea deprinderilor psihice în cazul sportivilor.

7. Studiul antrenamentului şi al rolului său în activitatea sportivă.

8. Utilizarea relaxării în activitatea sportivă.

9. Înţelegerea funcţionării antrenamentului mental

10. Familiarizarea cu fenomenul sugestiei, autosugestiei şi gândirii pozitive. Relevanţa hipnozei în activitatea sportivă.

11. Cunoaşterea fenomenului de stres în activitatea sportivă.

12. Familiarizarea cu strategiile de adaptare şi rezolvarea de probleme la apariţia stresului în activitatea sportivă

2. Cerinţe preliminare

Se impune ca studentul să-şi fi însuşit, cel puţin la nivel mediu, conceptele de bază ale disciplinelor psihologie generală, concepte precum senzaţii, percepţii, reprezentări, gândire, cogniţii şi afecte, agresivitate, deprindere psihică, stări de ralaxare etc.

3. Conţinutul materialului de studiu. Organizarea pe unităţi de studiu

Materialul de studiu cuprinde informaţii referitoare la obiectul de studiu al disciplinei, precum şi despre caracteristicile psihologice ale diferitelor sporturi, asistenţa psihologică a sportivului, problemele psiho-sociale ale sportului, relaxare etc.

Unitate de studiu 1: Fundamentele Psihologiei sportului de performanţă

Această primă unitate de studiu asigură o introducere în problematica psihologiei sportului prezentarea ocupându-se de elemente legate de principalele probleme ale psihologiei sportive cât şi de caracteristicile psihologice ale activităţii sportive. Scopul acestei unităţi de studiu este de a permite studentului contactul cu psihologia sportului încadrând-o ca ramură de sine stătătoare a psihologiei.

Unitate de studiu 2: Categoriile sau domeniile psihologiei sportului

Structura şi conţinutul formării profesionale vizează următoarele domenii ale psihologiei sportului: domeniul educaţional, domeniul praxiologic, domeniul subiectului, domeniul mecanismele psihocomportamentale, domeniul metodologic.

Unitate de studiu 3:Importanţa psihomotricităţii şi a capacităţii motrice în activitatea sportivă

Cea de a doua unitate de studiu face trimiteri la modalitatea de identificare şi înţelegere a conceptului de psihomotricitate în accepţiunea psihologiei sportului. De asemenea se face o analiză a capacităţilor motrice a sportivului şi sunt prezentate bazele psihologice ale învăţării motrice.

Unitate de studiu 4: Reglarea şi autoreglarea stărilor psihice

În această unitate de studiu sunt definite stările psihice şi sunt prezentate o serie de aspecte generale care se regăsesc în fenomenologia acestei reglări.

Studentul este familiarizat în cadrul acestei unităţi de studiu şi cu o mijloacele reglării şi autoreglării psihice în ceea ce priveşte psihicul uman, ca sistem hipercomplex, ce dispune de un mecanism foarte complicat de reglări dintre cele mai diferite, plurifuncţionale şi intersubsistemice. Diferitele funcţii şi stări psihice, calitativ diferite, se influenţează reciproc, de la acea funcţie sau stare dominantă spre aceea sau acelea aflate în criză, dezechilibrate sau neadaptate la situaţie. Psihicul uman este supus legilor generale ale reglării şi autoreglării sistemelor vii, cu deosebirea că, fiind dotat cu capacitatea autotelică, el îşi poate alege singur vectorii acţiunilor.

Unitate de studiu 5: Formarea deprinderilor psihice pentru sportivi

În această unitate de studiu sunt prezentate modalităţile de formare a deprinderilor psihice ale sportivilor. Scopul acestei secţiuni mai este acela de a facilita studentului înţelegerea conexiunilor dintre deprinderile atenţionale şi o serie exerciţii specifice care sunt descrise în cadrul acestei unităţi.

Unitate de studiu 6: Antrenamentul şi relaxarea: contribuţii la dezvoltarea psihică a sportivului

În această unitate de învăţare este prezentată definirea antrenamentului şi modalităţile de funcţionare a acestuia la sportivi. Munca de la antrenament este activitatea de bază a sportivului, alături de participarea la concursuri; ea lasă cele mai puternice urme asupra psihicului sportivului

Fiecare pas al demersului pregătirii pentru concurs va ţine seama de complexul de informaţii, utilizându-l şi în raport de efecte, prin feed-back, operând anumite restructurări în conduită.

Unitate de studiu 7: Antrenamentul mintal

Practicarea acestui gen de antrenament este justificată din cel puţin trei puncte de vedere. Primul se adresează progresului cât de mic în antrenament şi performanţă care trebuie utilizat; al doilea, de fond, reprezintă o continuare nesolicitantă fizic a antrenamentului practic, pe care îl completează; al treilea, este relevant pentru că în anumite situaţii, ca accidentarea, deplasările lungi, întreruperile fortuite ale antrenamentului practic, se poate reveni la o formă dorită într-o anume unitate de timp.

Antrenamentul mental s-a impus în ultimele decenii ca un mijloc complementar şi deosebit de valoros al pregătirii tehnico-tactice a sportivilor. Tot în această unitate de învăţământ studentul are ocazia să se familiarizeze cu fenomenul sugestiei, autosugestiei, gândirii pozitive şi hipnozei şi al aplicabilităţii acestora în activitatea sportivă.

Unitate de studiu 8: Stresul în activitatea sportivă

În această unitate de studiu este abordată înţelegerea factorilor de stres din activitatea sportivă. Studentul este familiarizat cu principalele caracteristici ale agenţilor stresori. De asemenea sunt identificate şi prezentate strategiile de adaptare şi rezolvarea de probleme la apariţia stresului în activitatea sportivă.

Unitatea 9: Psihologia pregătirii prin factorii antrenamentului.

Conţinutul pregătirii psihice constă din dezvoltarea acelor laturi ale activităţii psihocomportamentale a sportivului care-i condiţionează acestuia o conduită eficientă în antrenament, atât în privinţa adaptării depline la solicitări şi stresuri, cât şi în privinţa desăvârşirii tehnico-tactice.

Unitatea 10: Conştientizarea activităţii sportive.

În problemele sportului de performanţă este important factorul „conştiinţă” în realizarea scopurilor specifice de pregătire şi educare a sportivilor, de creştere a măiestriei lor, de depăşirea rezultatelor obţinute.

Unitatea 11: Caracteristica psihologică a grupului sportiv.

4. Recomandări de studiu

Se impune ca studentul să parcurgă fiecare unitate de studiu respectând timpul alocat calendarului disciplinei, modul de abordare a testelor de autoevaluare şi a sarcinilor de învăţare.

Pentru însuşirea conceptelor de bază ale disciplinei şi înţelegerea informaţiilor prezentate în fiecare unitate de studiu este obligatoriu ca studentul să consulte bibliografia şi să respecte indicaţiile rubricii cunoştinţe preliminare.

Fiecare unitate de studiu atinge următoarele aspecte: obiective, cunoştinţe preliminarii, resurse necesare şi recomandări de studiu, durata medie de parcurgere a unităţii, subiectele teoretice aferente acesteia, un rezumat, cuvinte cheie, teste de autoevaluare şi concluzii.

Fiecare dintre aceste subpuncte sunt semnalizate în text prin intermediul unor pictograme. În continuare, prezentăm un tabel cu principalele pictograme utilizate în text:

Obiective

Cunoştinţe

Preliminare

Resurse bibliografice

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu

Expunerea teoriei aferente unităţii

Rezumat

Cuvinte cheie

Teste de autoevaluare

Concluzii

5. Recomandări de evaluare

După parcurgerea fiecărei unităţi de studiu se impune rezolvarea sarcinilor de învăţare, ce presupun studiu individual, dar şi a celor de autoevaluare.

Activităţile de evaluare condiţionează nivelul de dobîndire a competenţelor specificate prin obiectivele disciplinei.

În ceea ce priveşte evaluarea finală, aceasta se va realiza printr-un examen, planificat conform calendarului disciplinei. Examenul constă în rezolvarea unei probe de tip studiu de caz şi al unor întrebări de sinteză din corpusul teoretic pe care îl prevede disciplina.

6. Test de evaluare initial

1. Analizaţi activitatea sportivă din perspectivă psihologică.

2. Descrieţi o serie de principii fundamentale specifice psihologiei generale.

UNITATEA DE STUDIU 1

INTRODUCERE ÎN STUDIUL PSIHOLOGIEI SPORTULUI

Introducere

Obiectivele unităţii de studiu

Cunoştinţe preliminare

Resurse necesare şi recomandări de studiu

Durata medie a parcurgerii unităţii de studiu

1.1 Obiectul de studiu al Psihologiei sportului de performanţă.

1.2. Psihologia sportului în contextul ştiinţelor educaţiei.

1.3. Tendinţele dezvoltării psihologiei sportului.

1.4. Caracteristicile psihologice ale activităţii sportive.

Metode de cercetări în psihologia sportului

Rezumatul unităţii de studiu

Test de autoevaluare

Concluzii

1.1. Introducere

După Mahonay, rădăcinile conceptuale ale psihologiei sportului si adâncesc până în antichitate, De exemplu, în Grecia timpurie şi în culturile asiatice interdependenţa dintre minte şi trup nu era doar recunoscută dar şi evidenţiată ca având o semnificaţie centrală pentru obţinerea performanţei şi dezvoltarea personalităţii.

Coleman Griffith, un psiholog ce este considerat iniţiatorul psihologiei sportului în America de Nord, a fost primul care a cercetat acest domeniu pe o perioadă întinsă de timp. Griffith a fost angajat de Universitatea din Illinois în 1925 pentru a-i ajuta pe antrenori să îmbunătăţească performanţa jucătorilor.

Lucrările sale, Psihologia antrenorul şi Psihologia atletismului, sunt considerate de referinţă. De asemenea, el a înfiinţat primul laborator de psihologie a sportului în America de Nord şi a predat primul curs în acest domeniu, interesat de procesul formării şi dezvoltării deprinderilor motrice, de studierea timpului de reacţie, al adaptabilităţii şi de aspectele psihologice şi motivaţionale ale antrenamentului.

Obiectivele unităţii de studiu:

- Definirea psihologiei sportului.

- Identificarea principalelor concepte ale psihologiei sportului;

- Argumentarea problemelor specifice psihologiei sportului;

- Precizarea caracteristicilor psihologice ale activităţii sportive.

Cunoştinţe preliminare

Pentru parcurgerea acestui material sunt necesare cunoştinţe de psihologie generală.

Resurse necesare şi recomandări de studiu.

Resurse bibliografice:

1. Epuran, M., Holdevici, I., Tonita, F. Psihologia sportului de performanţă: teorie şi practică, Editura FEST, Bucureşti, 2001.

2. Kenyon, G.S. & Grogg, T.M. (Eds.). Contemporary psychology of sport: Proceedings of the Second International Congress of Sport Psychology. Chicago:

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 1 - 2 ore.

1.1. Obiectul de studiu al Psihologiei sportului de performanţă

După 1970 psihologia sportului a început să înflorească în America de Nord şi să fie acceptată în mai mare măsură ca o disciplină separată în cadrul ştiinţelor sportului. Cercetarea sistematică, prin numărul crescând de psihologi în sport, a jucat un rol important în impunerea acestei discipline. De fapt, scopul primar al psihologilor devansa baza cunoaşterii psihologiei sportului prin intermediul cercetării experimentale.

Interesul pentru psihologia cognitivă a sportului se reflectă în progresul înregistrat în domeniul cercetării în psihologia sportului, cercetarea fiind direcţionată pe teme cum ar fi: identificarea celor mai eficace maniere de antrenament pentru optimizarea formării deprinderilor şi dezvoltarea personalităţii, a tehnicilor de armonizare a echipei, a modalităţilor de comunicare, de cunoaştere a caracteristicilor psihologice a sportivilor de perspectivă.

Sprijinul suplimentar pentru recunoaşterea crescândă a psihologiei sportului în cadrul psihologiei de bază vine de la Asociaţia Psihologică Americană (APA), în 1987 APA a recunoscut în mod oficial ramura psihologiei sportului ca Diviziunea 47 care dă membrilor APA cadru ştiinţific pentru a-şi susţine cercetarea.

După anii 1990 se constată creşterea continuă a cercetării în psihologia sportului şi aplicarea cunoştinţelor în domeniul pregătirii în antrenament şi pentru concurs. Psihologia sportului în fostele ţări din Europa de Est s-a dovedit a fi de o importanţă deosebită pentru cei interesaţi de performanţele de vârf. Decurgând de aici, specialiştii psihologi în sport din Europa de Est exercită un rol semnificativ la toate nivelele» de la selectarea, antrenarea şi pregătirea competitivă a sportivilor.

Figura cea mai reprezentativă, sub aspectul preocupărilor teoretice şi a interesului constant pentru dezvoltarea ştiinţei psihologiei sportului la nivel universitar este aceea a profesorului M. Epuran. Psihologia sportului a devenit un domeniu interdisciplinar cu aplicaţii din ce în ce mai diverse cu tendinţa de integrare a antrenamentului mintal în cadrul antrenamentului fizic şi tehnic. De asemenea, instruirea psihologilor în sport continuă să fie o preocupare majoră prin crearea unei baze ştiinţifice riguroase şi formarea competenţelor practicantului psiholog în sport.

1.2. Psihologia sportului în contextul ştiinţelor educaţiei

Psihologia activităţii sportive, ca ramură a ştiinţei psihologiei, studiază procesele intelectuale şi educaţionale ale omului angajat în activitatea fizică şi sportivă, comportamentul acestuia, precum şi modalitatea de manifestare motrică a sportivului în scopurile profesionale ale specialităţii.

Această ramură a psihologiei abordează problemele sale specifice în patru direcţii: metoda experimentală dirijată, tema de teren dirijată, tema şcolară dirijată şi conceptele dirijate.

• abordarea experimentală dirijată se desfăşoară pe baza datelor experimentale ale domeniilor care stau la baza psihologiei activităţii sportive. Datorită unor astfel de cercetări se obţin date asupra timpului de reacţie, evaluarea personalităţii ce vor fi raportate la date informative obţinute prin tehnici speciale;

• studiul dirijat are o sarcină delimitată şi se desfăşoară într-un cadru de referinţă determinat: cum se joacă hochei, baschet;

• cel de-al treilea tip de studiu, tema şcolară dirijată, din punct de vedere al sarcinilor primordiale, este similar cu cea de a doua metodă, cu diferenţa că sarcinile sunt grupate în clase. Se studiază şi se intenţionează elaborarea unor observaţii sau diagnoze asupra unui sector sau domeniu de situaţii posibile, de exemplu: jocul cu mingea, jocul în echipă;

• în studiul centrat pe un concept există intenţia de a identifica variabilele psihice fundamentale ale comportamentului uman care se aplică în diverse situaţii. Aceste concepte fundamentale sunt utilizate pentru a orienta observaţiile sportivului de performanţă şi a spori eficienţa diagnozei şi prognozei: funcţia de comunicare, funcţia de relaxare, motivaţia, stări de limită.

Psihologia activităţii sportive se preocupă atât de factorii psihologici care influenţează participarea şi performanţa în sport şi exerciţii fizice, cât şi de consecinţele psihologice derivate din acestea. Psihologii cercetează motivaţia, personalitatea, agresivitatea şi violenţa, conducerea, dinamica echipei, motricitatea şi forma psihică, procesele intelectuale şi afective, alte dimensiuni ale participării în activitatea sportivă, menite să îmbunătăţească execuţia, să ridice calitatea sportului şi a măiestriei antrenamentului.

Psihologia aplicată a sportului se concentrează asupra identificării şi înţelegerii teoriilor psihologice şi a tehnicilor ce pot fi aplicate în sport şi în exerciţii, în vederea îmbunătăţirii performanţei şi a cultivării capacităţilor celor implicaţi în activitatea fizică. Scopul antrenamentului psihologic este să înveţe să se creeze consecvent tensiunea mentală ideală care impulsionează acele calităţi fizice ce permit sportivilor să dea tot ce este mai bun.

Pentru a răspunde obiectului de studiu sunt aduse în prim-planul interesului ştiinţific o serie de probleme:

• Caracteristicile psihologice ale activităţii sportive;

• Caracteristicile psihologice ale antrenamentului; cerinţele antrenamentului faţă de sportiv; contribuţia antrenamentului la dezvoltarea şi educarea psihică a sportivului; aspecte psihologice ale factorilor antrenamentului;

• Psihologia antrenorului;

• Caracteristicile psihologice ale concursurilor sportive; psihologia sportivului în concurs; pregătirea psihologică pentru concurs;

• Caracteristicile psihologice ale diferitelor sporturi;

• Asistenţa psihologică a sportivului;

• Probleme psiho-sociale ale sportului;

• Psihopatologia sportului;

• Refacerea psihică a sportivului.

Scopul cercetării în domeniul personalităţii sportivului este să găsească informaţii corecte şi credibile despre diferenţele individuale în sport şi implicaţiile acestor diferenţe în performanţa şi comportamentul sportiv. în acest sens, discuţiile asupra teoriilor generale despre personalitate, cercetările psihologiei sportive a caracteristicilor personalităţii şi ale comportamentului sportiv sunt de mare actualitate.

O explicaţie biologică a personalităţii cu credibilitate în psihologia sportivă este teoria constituţională a lui Sheldon. Sheldon a dezvoltat un sistem foarte cunoscut pentru evaluarea forţei tipului somatic. Tipurile somatice implică evaluarea fizicului unei persoane în funcţie de cele trei dimensiuni: endomorfă (rotunjime), ectomorfă (liniaritate) şi mezomorfă (masculinitate). Sheldon a apreciat că fiecare dimensiune este asociată cu un set distinct de caracteristici: endomorfia este caracterizată de afecţiune, sociabilitate şi relaxare; ectomorfia este caracterizată de încordare, introversiune şi o preponderenţă a tipurilor artistic şi intelectual; mezomorful, cu o construcţie tipic atletică, are caracteristici de genul agresivităţii, dominanţă şi îndrăzneală, asumarea riscurilor. Una dintre cele mai importante curente de abordare ale personalităţii este clasa teoriilor orientate clinic care include teoriile psihodinamice şi teoriile organice. Aceste abordări sunt clase distincte de teorii dar amândouă realizează viziuni clinice primare care implică analiza interioară a unui individ.

Cea mai notabilă abordare psihodinamică este teoria psihanalitică a lui Freud şi a neofreudienilor. Teoria psihanalitică afirmă că rezoluţia conflictelor în faza de început a vieţii reprezintă aspectul fundamental pentru personalitatea adultului În timp ce individul progresează de-a lungul treptelor de dezvoltare, Eul arbitrează între dezvoltarea primară inconştientă a identităţii şi valorile, aptitudinile şi conştiinţa Super-Eului.

Teoriile organice, cum ar fi teoria actualizării Eu-lui proprie lui Maslow, sunt mai optimiste şi mai umane decât abordările freudiene. Dincolo de concentrarea asupra instinctelor şi a conflictelor timpurii, teoriile organice concep personalitatea ca fiind format de întregul câmp de forţe şi afirmă schimbarea şi creşterea ca reprezentând trăsături centrale. Faţă de teoriile psihanalitice, teoriile organice oferă puţine predicţii testabile despre relaţiile în cazul comportamentelor sportive specifice. Chiar dacă psihologii care au studiat personalitatea sportivilor au adoptat idei psihodinamice sau organice, aceste abordări, orientate clinic, nu au jucat un rol semnificativ în studiul personalităţii sportive.

Abordarea preferată azi este cea interacţionistă care apreciază rolurile interrelaţionale ale factorilor personalităţii şi a celor situaţionali ca fiind determinanţi ai comportamentului. Caracteristici particulare ale personalităţii sunt considerate a fi relevante sub aspectul prezicerii comportamentului în anumite situaţii.

Formula R = f (P<->S), exprimă abordarea interacţionistă: orice comportament, cum ar fi comportamentul agresiv într-un joc de hochei pe ghiaţă, este în funcţie de particularităţile personalităţii în relaţie cu factori externi: un anume factor, cum ar fi insulta unui adversar, poate provoca un răspuns agresiv la un jucător dar nu la altul într-o situaţie identică, după cum nici la acelaşi jucător într-o situaţie diferită.

Studierea trăsăturilor şi a profilurilor sportivilor este una dintre cele mai importante arii abordate în cercetarea sportivă. O serie de cercetări au fost analizate de Mortens care a clasificat problemele personalităţii sportive în trei categorii: conceptuale, metodologice şi interpretative.

Problemele conceptuale au legătură cu teoria sau judecăţile care fundamentează un studiu, cercetarea fiind concepută pentru a răspunde întrebărilor Importante, pornind de la un cadru teoretic determinant. Cu alte cuvinte, cercetătorul ar trebui, mai întâi, să ia în consideraţie comportamentul sportiv şi, pe baza teoriilor existente şi a rezultatelor empirice, să determine variabilele personalităţii relevante pentru performanţa sportivă.

Probleme metodologice. Odată ce cercetătorul a identificat o problemă relevantă, testabilă, metodologia cercetării poate fi asigurată şi designul şi procedurile trebuie să asigure ca răspunsul cercetării să fie elaborat fără a se introduce variabile confundabile.

Probleme interpretative. Chiar dacă un studiu este conceptual şi metodologic reuşit, cercetătorul trebuie să fie atent în interpretarea rezultatelor. Cea mai comună greşeală de interpretare este generalizarea pripită. Relaţiile găsite la un grup de sportivi nu trebuie generalizate pentru toţi participanţii din alte activităţi sau programe.

Psihologia activităţii sportive o concepem ca o ramură aplicativă a psihologiei, care cercetează caracteristicile personalităţii sportivilor, fundamentele psihologice ale învăţării motrice, ale pregătirii generale pentru concurs, asistenţa psihologică, orientarea şi selecţia sportivilor, psihologia grupurilor, psihologia diferiţilor sportivi, ca şi psihologia şi antrenamentul competiţiei.

1.3. Tendinţele dezvoltării psihologiei sportului

Psihologia sportului abordează probleme în patru direcţii: metoda experimentală dirijată, tema de teren dirijată, tema şcolară dirijată şi conceptele dirijate.

· abordarea experimentală dirijată se desfăşoară pe baza datelor experimentale ale domeniilor care stau la baza psihologiei activităţii sportive. Datorită unor astfel de cercetări se obţin date asupra timpului de reacţie, evaluarea personalităţii ce vor fi raportate la date informative obţinute prin tehnici speciale;

· studiul dirijat are o sarcină delimitată şi se desfăşoară într-un cadru de referinţă determinat: cum se joacă hochei, baschet;

· cel de-al treilea tip de studiu, tema şcolară dirijată, din punct de vedere al sarcinilor primordiale, este similar cu cea de a doua metodă, cu diferenţa că sarcinile sunt grupate în clase. Se studiază şi se intenţionează elaborarea unor observaţii sau diagnoze asupra unui sector sau domeniu de situaţii posibile, de exemplu: jocul cu mingea, jocul în echipă,

· în studiul centrat pe un concept există intenţia de a identifica variabilele psihice fundamentale ale comportamentului uman care se aplică în diverse situaţii. Aceste concepte fundamentale sunt utilizate pentru a orienta observaţiile sportivului de performanţă şi a spori eficienţa diagnozei şi prognozei: funcţia de comunicare, funcţia de relaxare, motivaţia, stări de limită.

Pentru a răspunde obiectului de studiu sunt aduse în prim-planul interesului ştiinţific o serie de probleme:

· Caracteristicile psihologice ale activităţii sportive;

· Caracteristicile psihologice ale antrenamentului; cerinţele antrenamentului faţă de sportiv; contribuţia antrenamentului la dezvoltarea şi educarea psihică a sportivului; aspecte psihologice ale factorilor antrenamentului; P. antrenorului;

· Caracteristicile psihologice ale concursurilor sportive; psih. sportivului în concurs; pregătirea psihologică pentru concurs;

· Caracteristicile psihologice ale diferitelor sporturi;

· Asistenţa psihologică a sportivului;

· Probleme psiho-sociale ale sportului;

· Psihopatologia sportului;

· Refacerea psihică a sportivului.

O explicaţie biologică a personalităţii cu credibilitate în psihologia sportivă este teoria constituţională, care implică dezvoltarea unui sistem pentru evaluarea forţei tipului somatic. Tipurile somatice implică evaluarea fizicului unei persoane în funcţie de cele trei dimensiuni: endomorfă (rotunjime), ectomorfă (liniaritate) şi mezomorfâ (masculinitate). Fecare dimensiune este asociată cu un set distinct de caracteristici: endomorfia este caracterizată de afecţiune, sociabilitate şi relaxare; ectomorfia este caracterizată de încordare, introversiune şi o preponderenţă a tipurilor artistic şi intelectual; mezomorful, cu o construcţie tipic atletică, are caracteristici de genul agresivităţii, dominanţă şi îndrăzneală, asumarea riscurilor.

Una dintre cele mai importante curente de abordare ale personalităţii este clasa teoriilor orientate clinic care include teoriile psihodinamice şi teoriile organice. Aceste abordări sunt clase distincte de teorii dar amândouă realizează viziuni clinice primare care implică analiza interioară a unui individ.

Cea mai notabilă abordare psihodinamică este teoria psihanalitică a lui Freud şi a neofreudienilor. Teoria psihanalitică afirmă că rezoluţia conflictelor în faza de început a vieţii reprezintă aspectul fundamental pentru personalitatea adultului În timp ce individul progresează de-a lungul treptelor de dezvoltare, Eu-l arbitrează între dezvoltarea primară inconştientă a identităţii şi valorile, aptitudinile şi conştiinţa Super-Eului.

Teoriile organice concep personalitatea ca fiind format de întregul câmp de forţe şi afirmă schimbarea şi creşterea ca reprezentând trăsături centrale. Faţă de teoriile psihanalitice, teoriile organice oferă puţine predicţii testabile despre relaţiile în cazul comportamentelor sportive specifice. Chiar dacă psihologii care au studiat personalitatea sportivilor au adoptat idei psihodinamice sau organice, aceste abordări, orientate clinic, nu au jucat un rol semnificativ în studiul personalităţii sportive.

Abordarea interacţionistă exprimă orice comportament, cum ar fi comportamentul agresiv într-un joc de rugby, şi este în funcţie de particularităţile personalităţii în relaţie cu factori externi: un anume factor, cum ar fi insulta unui adversar, poate provoca un răspuns agresiv la un jucător dar nu la altul într-o situaţie identică, după cum nici la acelaşi jucător într-o situaţie diferită.

1.4. Caracteristicile psihologice ale activităţii sportive

Psihologia activităţii sportive este concepută ca o ramură aplicativă a psihologiei, care cercetează caracteristicile personalităţii sportivilor, fundamentele psihologice ale învăţării motrice, ale pregătirii generale pentru concurs, asistenţa psihologică, orientarea şi selecţia sportivilor, psihologia grupurilor, psihologia diferiţilor sportivi, ca şi psihologia şi antrenamentul competiţiei.

Rezumat

Societatea modernă a făcut din sport o realitate ieşită din comun şi din sportiv o personalitate „accentuată". Dacă aceste două realităţi se suprapun societăţii generale, ea însăşi bogată în tot felul de contradicţii şi disfuncţii, înţelegem de ce apare ca deosebit de necesar şi important să se asigure lumii sportive un climat de calm, echilibru afectiv, încredere şi aspiraţii spre excelenţă.

Cuvinte cheie: psihologia sportului, învăţare motrică, antrenament sportiv, antrenament psihologic, somatic, mezomorf, ectomorf, orientarea şi selecţia sportivilor.

Test de autoevaluare

1. Enumeraţi caracteristicile psihologice ale activităţii sportive

2. În ce constă psihologia activităţii sportive?

3. Care este reprezentarea oferită de Sheldon?

Concluzii

Se cunoaşte faptul că fiinţa umană este triplu determinată: biologic, psihologic şi social. Sportivul este o fiinţă care, de regulă, ştie ce vrea şi cum vrea. El este un produs al ambianţei socio-culturale, dar consideră că filozofia, opiniile, sentimentele, cunoştinţele, ambiţiile şi multe altele sunt ale lui, îi sunt proprii şi îi justifică pe deplin acţiunile. Psihologia activităţii sportive se preocupă atât de factorii psihologici care influenţează participarea şi performanţa în sport şi exerciţii fizice, cât şi de consecinţele psihologice derivate din acestea. Psihologii cercetează motivaţia, personalitatea, agresivitatea şi violenţa, conducerea, dinamica echipei, motricitatea şi forma psihică, procesele intelectuale şi afective, alte dimensiuni ale participării în activitatea sportivă, menite să îmbunătăţească execuţia, să ridice calitatea sportului şi a măiestriei antrenamentului.

UNITATEA DE STUDIU 2

CATEGORIILE SAU DOMENIILE PSIHOLOGIEI SPORTULUI

Introducere

Obiectivele unităţii de studiu

Cunoştinţe preliminare

Resurse necesare şi recomandări de studiu

Durata medie a parcurgerii unităţii de studiu

2.1. Domeniul educaţional

2.2.Domeniul praxiologic.

2.3. Domeniul subiectului.

2.4. Domeniul psiho-comportamental.

2.5. Domeniul metodologic.

2.6. Tendinţele dezvoltării psihologiei sportului

Rezumatul unităţii de studiu

Test de autoevaluare

Concluzii

Introducere

Principalele direcţii de aplicare a psihologiei sportului pot fi considerate următoarele:

- pregătirea, formarea profesorilor şi antrenorilor, înyestrarea lor cu tehnici şi cunoştinţe specifice domeniului în vederea conducerii ştiinţifice a procesului de pregătire a sportivilor pentru obţinerea unor performanţe superioare. Tot în această direcţie este sau trebuie inclusă pregătirea managerilor, conducătorilor şi arbitrilor;

- pregătirea sportivilor înşişi, prin care se realizează o mai bună conştientizare şi mai ales formarea capacităţii de autoreglare şi autoeducaţie;

- difuzarea largă a cunoştinţelor de psihologia sportului, pentru mai bună înţelegere şi sprijinire a eforturilor sportivilor în opera lor de construire a performanţelor;

- contribuţia la fundamentarea ştiinţifico-psihologică a ştiinţei activităţilor corporale, în special a ştiinţei sportului, cum este, de exemplu, considerarea unor principii cu caracter psihologic al antrenamentului: principiul motivaţiei, principiul conştientizării, principiul autoreglării etc.

Obiectivele unităţii de studiu:

- definirea domeniile psihologiei sportului;

- Analiza categoriile sau domeniile psihologiei sportului;

- Specificarea trăsăturile şi principale ale domeniilor psihologiei sportului;

- Delimitarea caracterul teoretico-praxiologic al domeniilor psihologiei sportului

Cunoştinţe preliminare

Pentru parcurgerea acestui material sunt necesare cunoştinţe de psihologie generală.

Resurse necesare şi recomandări de studiu.

Resurse bibliografice:

1. Epuran, M., Holdevici, I., Toniţa, F. Psihologia sportului de performanţă: teorie şi practică, Editura FEST, Bucureşti, 2001.

2. Holdevici, Irina, Gândirea pozitivă. Ghid terapeutic de terapie raţional-emotivă, Editura Ştiinţă şi Tehnică, Bucureşti, 1999.

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 - 4 ore.

2.1. Domeniul educaţional.

Domeniul educaţional include: instruirea psihologică a sportivilor; psihologia instruirii (pregătirii) şi antrenării; pregătirea psihică; pregătirea psihică pentru concurs; formarea deprinderilor psihice; asistenţa psihologică (inclusiv psihoprofilaxia şi psihoterapia); orientarea şi selecţia psihologică, etc.

2.2.Domeniul praxiologic.

Domeniul praxiologic se referă la condiţiile optimizării activităţii, creşterea eficienţei antrenamentului şi implicit a performanţei. Aspectele vizate sunt: praxiologia antrenamentului; praxiologia concursului; tipologia psihologică a sporturilor şi ramurilor (monografia psihologică a sporturilor) care determină strategiile de pregătire etc.

2.3. Domeniul subiectului.

Domeniul subiectului se referă la: personalitatea sportivului; personalitatea (sintalitatea) grupului, echipei; personalitatea antrenorului; personalitatea arbitrului; psihologia managerului unităţilor sportive; psihologia spectatorilor, suporterilor etc.

2.4. Domeniul psiho-comportamental.

Domeniul mecanismele psihocomportamentale, presupune cercetarea experimentală a fenomenelor psihocomportamentale din sport:

- manifestarea particularităţilor sistemului nervos central: forţă, mobilitate, stabilitate, labilitate; şi particularităţile temperamentale: intraversie/extraversie, anxietate, labilitate, rigiditate, sensibilitate, activitate etc.;

- procesele psihice: însuşirile atenţiei (concentrare, transfer, distribuţie etc.), însuşirile percepţiei (exactitate/precizie, volum etc.), particularităţile memoriei (vizuale, motrice, verbal-logice etc.), particularităţile gândirii (intuitiv-acţionale, verbal-logice, practice, teoretice, creative etc.).

- procesele psihocomportamentale ale reglării conduitei voluntare, afective şi cognitive;

- stări şi procese psihocomportamentale de limită, pre- şi post- competiţie;

- stări şi procese dependente de structura personalităţii sportivului (atitudini, motivaţii, anxietate, agresivitate, trebuinţe, valori, interese etc.);

- particularităţile social-psihologice: caracterizarea psihologică a grupului sportiv: tipologia, dinamica, coeziunea şi sintalitatea grupului, dependenţa relaţiilor în grup, conducerea grupului, stilurile şi eficienţa conducerii etc.

- manifestări psihopedagogice specifice: refacere psihică; sfera psihomotrică; psihoprofilaxie şi psihoterapie etc.

2.5. Domeniul metodologic.

Domeniul metodologic cuprinde cunoaşterea şi aplicarea metodelor de investigaţie psihopedagogică: metodelor de investigaţie specifice; tehnicilor de psihodiagnoză în vederea selecţiei şi conducerii procesului de pregătire; standartizarea testelor; programe de pregătire în domeniu a specialiştilor sportivi.

2.6. Tendinţele dezvoltării psihologiei sportului

Psihologia sportului abordează probleme în patru direcţii: metoda experimentală dirijată, tema de teren dirijată, tema şcolară dirijată şi conceptele dirijate.

· studiul dirijat are o sarcină delimitată şi se desfăşoară într-un cadru de referinţă determinat: cum se joacă hochei, baschet;

Pentru a răspunde obiectului de studiu sunt aduse în prim-planul interesului ştiinţific o serie de probleme:

· Caracteristicile psihologice ale activităţii sportive;

· Caracteristicile psihologice ale concursurilor sportive; psih. sportivului în concurs; pregătirea psihologică pentru concurs;

· Caracteristicile psihologice ale diferitelor sporturi;

· Asistenţa psihologică a sportivului;

· Probleme psiho-sociale ale sportului;

· Psihopatologia sportului;

· Refacerea psihică a sportivului.

Cea mai notabilă abordare psihodinamică este teoria psihanalitică a lui Freud şi a neofreudienilor. Teoria psihanalitică afirmă că rezoluţia conflictelor în faza de început a vieţii reprezintă aspectul fundamental pentru personalitatea adultului În timp ce individul progresează de-a lungul treptelor de dezvoltare, Eu-l arbitrează între dezvoltarea primară inconştientă a identităţii şi valorile, aptitudinile şi conştiinţa Super-Eului.

Rezumat

Cuvinte cheie: psihologia sportului, învăţare motrică, antrenament sportiv, antrenament psihologic, somatic, mezomorf, ectomorf, orientarea şi selecţia sportivilor.

Test de autoevaluare.

1. Enumeraţi caracteristicile psihologice ale activităţii sportive

2. În ce constă psihologia activităţii sportive?

3. Care este reprezentarea oferită de Sheldon?

Concluzii

UNITATEA DE STUDIU 3

IMPORTANŢA PSIHOMOTRICITĂŢII ŞI A CAPACITĂŢII MOTRICE ÎN ACTIVITATEA SPORTIVĂ.

Introducere

Obiectivele unităţii de studiu

Cunoştinţe preliminare

Resurse necesare şi recomandări de studiu

Durata medie a parcurgerii unităţii de studiu

3.1. Psihomotricitatea şi aptitudinile motrice

3.2. Componentele psihomotricităţii

3.3. Conţinutul psihologic al învăţării motrice

Rezumatul unităţii de studiu

Test de autoevaluare

Concluzii

Introducere

În raport cu alte activităţi specific umane, activitatea sportivă are o serie de particularităţi :

• presupune întrecerea, lupta sportivă ca mijloc de verificare a gradului de pregătire atins de sportiv şi, totodată, ca stimul permanent în activitatea de antrenament, de formare şi educare a aptitudinilor fizice şi psihice necesare obţinerii rezultatelor superioare;

• are la bază antrenamentul ca principal mijloc al pregătirii tehnice, tactice, fizice şi psihice a sportivului;

• în activitatea sportivă se manifestă puternic tendinţa tinerilor de a obţine o pregătire superioară în ramura de sport pe care şi-a ales-o; pe această bază evoluează întregul sistem de pregătire tehnică şi tactică, de dezvoltare a capacităţii de a depune eforturi din ce în ce mai mari, de dezvoltare în cel mai înalt grad a aptitudinilor motrice şi a pregătirii fizice;

• această activitate pretinde o însuşire bună a tehnicii execuţiei diferitelor exerciţii, perfecţionarea deprinderilor motrice în legătură cu tehnica şi tactica ramurii de sport. împreună cu tehnica se dezvoltă calităţile motrice şi psihice ce au rol determinant în obţinerea performanţelor înalte;

• activitatea sportivă se realizează prin manifestarea preponderent motrică a acţiunilor.

Obiectivele unităţii de studiu:

- Descrierea conceptul de psihomotricitate în accepţiunea psihologiei sportului

- Delimitarea principalelor trăsături specifice ale componentelor motricităţii;

- Argumentarea conţinutului psihologic al învăţării motrice

Cunoştinţe preliminare

Pentru parcurgerea acestui material sunt necesare cunoştinţe de psihologie generală.

Resurse necesare şi recomandări de studiu.

Resurse bibliografice:

1. Epuran, M., Holdevici, I., Toniţa, F. Psihologia sportului de performanţă: teorie şi practică, Editura FEST, Bucureşti, 2001.

2. Holdevici, Irina, Gândirea pozitivă. Ghid terapeutic de terapie raţional-emotivă, Editura Ştiinţă şi Tehnică, Bucureşti, 1999.

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 1 - 2 ore.

3.1. Psihomotricitatea şi aptitudinile motrice

Psihomotricitatea este definită de Lafon R. drept rezultatul integrării educaţiei şi maturizării sinergiei şi conjugării funcţiilor motrice şi psihice, nu numai în ceea ce priveşte mişcările, dar şi în ceea ce le determină şi le însoţeşte (voinţă, afectivitate, nevoi, impulsuri). Psihomotricitatea apare, astfel, atât ca aptitudine cât şi ca funcţie complexă de reglare a comportamentului individual; ea include participarea diferitelor procese şi funcţii psihice care asigură atât recepţia informaţiilor cât şi execuţia adecvată a răspunsului.

În psihologie, specialiştii folosesc cu precădere două concepte: cel de aptitudine şi cel de capacitate. Sensul atribuit fiecăruia variază după autori. Unii le consideră echivalente, alţii stabilesc între ele o distincţie.

Cuvântul acesta, deseori folosit greşit cu sensul de capacitate, desemnează substratul constitutiv al unei capacităţi, preexistent acesteia, care va depinde de dezvoltarea naturală a aptitudinii, de formaţia educaţională, eventual de exerciţiu; doar capacitatea poate fi obiectul unei evaluări directe, aptitudinea constituind în fapt o virtualitate. Termenul englez de "ability" include, fără nici o distincţie, noţiunile de aptitudine şi capacitate.

Capacitatea denumită în engleză ca ability este concepută, potrivit Vocabularului lui H. Pieron, ca putinţa de a obţine o reuşită în executarea unei sarcini sau în executarea unei profesii. Ea poate constitui obiectivul unei evaluări directe, sub rezerva de a-l pune la încercare pe cel a cărui capacitate vrem să o cunoaştem; ea este condiţionată de o aptitudine pe care o relevă indirect, dar depinde de condiţii prealabile între care gradul de maturaţie - sau, în sens invers, de involuţie - al formaţiei educative sau al învăţării şi exerciţiului.

• Capacitatea motrică este o reacţie complexă la stimulii ambianţei cuprinzând, într-o unitate caracteristică, mai multe elemente: aptitudinile psihomotrice ca înzestrare naturală psihofizică şi aptitudinile motrico atletice, influenţate, structurate divers şi potenţate, la niveluri diferite de maturizarea firească a funcţiilor, de exersare şi de factori interni motiv aţionali.

Comportamentul individului angajat în activităţi corporale este de tip motric, în multe direcţii măiestria exprimându-se în capacitatea sporită de stăpânire a actelor motrice, de conducere cu viteză şi precizie a propriului corp; dar performanţa sportivă depinde şi de măiestria de a rezolva problemele şi situaţiile pe care le reclamă un comportament agonistic, de luptă cu adversari opozitivi, ei înşişi creativi în dorinţa de a-şi asigura succesul.

3.2. Componentele psihomotricităţii

Componentele psihomotricităţii:

• schema corporală: imaginea pe care o are fiecare individ despre propriul corp: imagine totală şi segmentară, în stare statică şi dinamică, în raportul părţilor corpului între ele şi în raportul corpului cu spaţiul şi obiectele;

• coordonarea dinamică a corpului în întregul său şi a segmentelor acestuia;

• lateralitatea este legată de funcţia dominantă a unei emisfere cerebrale;

• fenomenul de asimetrie senzorială şi motrică este înnăscut; se bazează pe o anumită org. funcţională a struct. cerebrale;

• coordonarea statică, echilibrarea;

• coordonarea perceptiv-motrică: percepţia spaţiului, a ritmului şi a mişcărilor proprii;

• rapiditatea mişcărilor: viteza de reacţie, de execuţie, de repetiţie;

• ideomotricitatea: sinteza dinamică a schemei corporale şi a coordonărilor perceptiv-motrice cu sarcina motrică.

Conceptul de psihomotricitate nu este prea clar definit şi poate fi interpretat în diferite sensuri. După Jean-Paul Coste, este vorba de o disciplină aflată la răscrucea mai multor ştiinţe şi de o terapie sau este vorba de o teză: la copil, înainte de aparatul vorbirii, mişcarea constituie unicul mijloc de expresie şi primul instrument al psihismului.

Un concept central este şi cel al schemei corporale, reprezentare pe care fiecare şi-o făureşte despre corpul său, fondată pe multiple date senzoriale care îi permit să se regăsească în spaţiu. Această facultate este, evident, importantă în domeniul capacităţilor psihice.

O altă accepţie constă în a distinge, pe de o parte motricitatea sportivă, pe de alta psihomotricitatea. Câmpul celei dintâi include capacităţile clasice privind forţa, rezistenţa, etc., câmpul celei de-a doua, capacităţile perceptivo-motrice, timpul de reacţie la un stimul simplu, adaptarea gestului motric la traiectoria unui obiect, etc.

Reacţiile rapide în sport nu depind atât de mult de reflexe ca răspunsuri involuntare la stimuli înnăscute cât, mai ales, de reacţiile şi mişcările rapide care reprezintă răspunsuri învăţate, voluntare la stimuli. Timpul necesar pentru ca sportivul să răspundă depinde de combinaţia dintre timpul de reacţie şi timpul de execuţie; acestea, luate împ., generează timpul de furnizare a răspunsului

Timpul de reacţie este intervalul cuprins între momentul în care mingea (care se apropie în zbor) acţionează ca stimul pentru începerea loviturii de dreapta şi momentul când jucătorul iniţiază lovitura. Intervalul de timp cuprins între începutul loviturii de dreapta şi încheierea sa (când racheta realizează contactul cu mingea) reprezintă timpul de execuţie. Intervalul de timp cuprins între apariţia stimulului care determină iniţierea loviturii de dreapta şi momentul în care racheta realizează contactul cu mingea reprezintă timpul de răspuns. Cu alte cuvinte, timpul de reacţie împreună cu timpul de execuţie realizează timpul de răspuns.

Relaţia dintre viteza şi precizia mişcării este evidentă în majoritatea situaţiilor din sport, determinând adesea greşeli de execuţie. Un jucător de baschet se grăbeşte să execute aruncarea la coş, aruncă prea repede iar mingea ratează coşul; un jucător de tenis execută o ripostă la serviciu dar mingea aterizează în afara terenului; un gimnast se mişcă atât de repede încât nu va atinge înălţimea respectivă pentru a putea executa un salt dublu. în fiecare din aceste situaţii, sportivul nu a reuşit să stabilească o corelaţie între viteza de mişcare şi precizia mişcării. Realizarea unui echilibru corect între viteză şi precizie în executarea deprinderilor sportive reprezintă adevărata performanţă pentru sportivi.

Cât timp este necesar pentru ca un pumn să se deplaseze pentru a lovi un adversar? Unui boxer rapid îi sunt necesare aproximativ 40 milisecunde. în astfel de cazuri este imposibil să se reacţioneze suficient de rapid pentru a evita lovitura. Răspunsul îl găsim în capacitatea de anticipare. Ali avea capacitatea de a anticipa atât tipul de lovitură cât şi locul unde urma să îşi plaseze adversarul această lovitură; el începea să se retragă mult înainte ca pumnul adversarului să pornească spre el. Dacă un sportiv poate anticipa mişcarea, acesta îşi va putea pregăti răspunsul înainte de apariţia stimulului şi va evita întârzierile în timpul de reacţie.

Realizarea schimbului în ştafete la înot exemplifică, de asemenea, importanţa anticipaţiei. Regulile din înot stabilesc că unui înotător nu îi este permis să părăsească marginea bazinului până când înotătorul următor din interiorul bazinului nu a atins marginea; regulile, însă, nu îl implică pe înotătorul care aşteaptă să se mişte înainte ca înotătorul următor să atingă marginea. Se va realiza un schimb mai rapid dacă înotătorii îşi încep mişcarea în timp ce se apropie înotătorul următor. Anticiparea atingerii înotătorului următor este o cheie în obţinerea unor timpi mai rapizi de executare a schimbului.

Dar performanţa sportivă depinde şi de măiestria de a rezolva problemele şi situaţiile pe care le reclamă un comportament agonistic, de luptă cu adversari opozitivi, ei înşişi creativi în dorinţa de a-şi asigura succesul.

3.3. Conţinutul psihologic al învăţării motrice

Dezvoltarea psihică a omului înregistrează aspecte particulare îndeosebi în funcţie de educaţia care determină formarea unei baze de cunoştinţe şi deprinderi, dezvoltă capacităţile gnozice ale copilului ce se manifestă în comportament şi în nivelul de conştiinţă. Aceste fenomene care reprezintă acumulări ale individului în cursul existenţei sale au accepţiunea generală de învăţare privită ca:

• învăţarea ca acumulare de experienţă. În cadrul influenţei permanente şi complexe a condiţiilor de mediu există şi influenţe diferenţiale şi permanente, în cadrul cărora individul îşi dobândeşte o experienţă proprie care se consolidează şi condensează în termenii constitutivi ai caracterului şi personalităţii sale;

• învăţarea ca proces de adaptare. În cazul acestei accepţiuni procesul de învăţare se exprimă prin mecanismul fiziologic cel mai schematic posibil al reflexului condiţionat. Orice act reflex condiţionat este un act de învăţare, de însuşire a unei experienţe adaptative noi, de îmbogăţire a conduitei şi de diferenţiere a ei. însuşirea largă şi latentă a experienţei de viaţă are la bază organizarea de sisteme de legături temporare. Datorită dezvoltării celui de-al doilea sistem de semnalizare, posibilitatea individului de a se adapta la condiţiile externe creşte foarte mult şi raportul între experienţa directă achiziţionată prin intermediul primului sistem de semnalizare şi cea indirectă, prin intermediul celui de-al doilea sistem de semnalizare, se dobândeşte şi se restructurează;

• învăţarea ca instrucţie- educaţie are rolul de a contribui la constituirea unui sistem de noţiuni, la dezvoltarea capacităţilor intelectuale, la dezvoltarea calităţilor şi funcţiilor sale creatoare şi la formarea unei personalităţi multilaterale.

Rezultatele finale ale învăţării-cunoştinţele, priceperile şi deprinderile - constituie, în esenţă, îmbinarea elementelor teoretice, având la bază reprezentări, noţiuni, idei, concepţii cu cele practice care au la bază înţelegerea principiilor de acţiune şi a corespondenţei între sarcină şi acţiunile fizice.

Învăţarea în activitatea sportivă are ca particularitate distinctă faptul că:

• nu se reduce la formarea deprinderilor motrice ci cuprinde şi aspecte privitoare la dobândirea cunoştinţelor şi formarea priceperilor caracteristice, precum şi conştientizarea puternică a mişcărilor corpului;

• dobândirea de priceperi şi deprinderi motrice nu este un proces îngust, de dresaj; ea se realizează sub permanenta conducere a celui care-i transmite sportivului o bogată experienţă, acumulată în timp;

• formarea priceperilor şi deprinderilor reprez. un proces unic în care elementele se influenţează şi se întrepătrund reciproc;

• cunoştinţele primite trebuie să reflecte cunoaşterea mecanismelor formării şi perfecţionării deprinderilor motrice, a căilor pentru ridicarea capacităţii de efort a organismului şi a dezvoltării calităţilor motrice;

• acumularea noţiunilor se încheie cu concretizarea acestora, cu raportarea la execuţia proprie în funcţie de particularităţile dezvoltării fizice, vârstă, sex, pregătire anterioară;

• educarea calităţilor personalităţii reflectă unitatea procesului instruirii şi educării, unitatea dintre cunoştinţe, priceperi, deprinderi. Învăţarea în domeniul educaţiei fizice şi sportului este un proces complex care unifică, într-o sinteză specifică, învăţarea motrică şi învăţarea inteligentă. Perfecţionarea mişcărilor, transformarea lor în deprinderi prin automatizare, este doar un mijloc de optimizare a performanţei prin detaşarea, eliberarea subiectului de grija conducerii atente a aparatului locomotor şi a aparatelor sau instrumentelor, pentru a da curs strategiilor operaţionale de rezolvare a situaţiilor din concurs.

Procesul condiţionării, explicat prin schema clasică a reflexelor condiţionate, de tip organic, formare a unor reacţii prin asociere cu diferiţi stimuli ca reacţii dobândite în cursul vieţii, o însemnătate deosebită având reacţiile de preparaţie anticipativă (reflexul condiţionat instrumental sau operant).

Învăţarea perceptivă: modificările sistematice ale reacţiilor perceptive constau din schimbări structurale, la nivelul receptorilor, ca reducerea pragului sensibilităţii, perceperea detaliilor sau aspectelor ansamblului, recunoaşterea sau identificarea structurilor în condiţii de percepere dificile, reducerea iluziilor. perceptive.

Învăţarea senzorio-motrică (denumită şi perceptiv-motrică) presupune modificări ale comportamentului ca ajustare sau adaptare a unei forme de răspuns preformat la condiţiile perceptive noi care implică, fie formarea de noi coordonări senzori-motrice fie creşterea preciziei sau fineţei coordonării răspunsului preexistent.

Învăţarea motrică se caracterizează prin aceea că reacţiile de răspuns sunt legate de componentele senzoriale de origine kinestezică sau proprioceptivâ în activităţile sportive ca: înotul, patinajul, gimnastica.

Învăţarea verbală constă, în învăţarea semnificaţiei cuvintelor şi a utilizării acestora în comunicarea cu semenii. În activitatea sportivă limbajul îşi exercită funcţiile specifice cu anumite particularizări distincte.

Învăţarea inteligentă presupune descoperirea unui concept sau principiu a unei structuri sau forme, mai mult sau mai puţin generală şi abstractă, în condiţii de prezentare variată şi deosebită; este denumită şi învăţare prin descoperire, la baza ei stând calităţile gândirii creatoare: originalitatea, independenţa, divergenţa ş.a.

La începutul secolului XX, studiile lui Ivan Pavlov au stimulat interesul întregii lumii ştiinţifice pentru studierea învăţării asociative. Pavlov, a câştigat un premiu Nobel, în 1904, pentru studiile sale asupra elaborării reflexului condiţionat salivar la animale.

Învăţarea observaţională este conceptul central al teoriei învăţării sociale a lui Albert Bandura, care se referă la comportamentul social pe care îl aprecia ca fiind învăţat, în principal, prin observaţie şi procesarea mentală a informaţiei. Bandura a identificat patru factori care condiţionează învăţarea:

• să fim atenţi la acţiunile modelului;

• să ne amintim acţiunile modelului;

• să avem capacitatea de a produce acţiunile;

• să fim motivaţi să performăm acţiunile.

Rezumat

Învăţarea din domeniul activităţilor corporale cuprinde, pe lângă învăţarea gestuală, motrică, realizată la nivel de priceperi, deprinderi sau obişnuinţe motrice, forme de învăţare inteligentă constând din însuşirea noţiunilor, conceptelor şi din învăţarea creatoare. Este, aşadar, o învăţare complexă, în care modificările comportamentului preponderent motor se realizează prin acordarea schemelor motrice cu cele intelectuale, individul utilizând cunoştinţele, deprinderile, aptitudinile în deplin acord cu cerinţele conştientizate ale situaţiei în care se află.

Cuvinte cheie: psihomotricitate, învăţare complexă, modificări ale comportamentului motor, schema motrică, învăţare observaţională,

Test de autoevaluare

1. Care este sunt componentele psihomotricităţii?

2. În ce constă conceptul de psihomotricitate ?

3. Învăţarea în activitatea sportivă are ca particularitate distinctă

Concluzii

Învăţarea în domeniul educaţiei fizice şi sportului este un proces complex care unifică, într-o sinteză specifică, învăţarea motrică şi învăţarea inteligentă. Perfecţionarea mişcărilor, transformarea lor în deprinderi prin automatizare, este doar un mijloc de optimizare a performanţei prin detaşarea, eliberarea subiectului de grija conducerii atente a aparatului locomotor şi a aparatelor sau instrumentelor, pentru a da curs strategiilor operaţionale de rezolvare a situaţiilor din concurs

UNITATEA DE STUDIU 4

REGLAREA ŞI AUTOREGLAREA STĂRILOR PSIHICE

Introducere

Obiectivele unităţii de studiu

Cunoştinţe preliminare

Resurse necesare şi recomandări de studiu

Durata medie a parcurgerii unităţii de studiu

4.1. Definirea stărilor psihice

4.2. Aspecte generale despre reglarea stărilor psihice în activitatea sportivă

4.3. Mijloacele reglării şi autoreglării psihice în activitatea sportivă

Rezumatul unităţii de studiu

Test de autoevaluare

Concluzii

Introducere

În sportul de performanţă, problema reglării şi autoreglării conduitei individului este esenţială, întrucât actele de excepţie săvârşite în condiţii neobişnuite solicită mecanisme adaptative cât mai apropiate de perfecţiune.

Este ştiut faptul că omul, ca fiinţă raţională, posedă această capacitate de a se conduce şi adapta creator la ambianţa complexă naturală şi socială şi la propria sa condiţie de om.

Obiectivele unităţii de studiu:

- Definirea stărilor psihice în sport;

- Explicarea fenomenul de reglare al stărilor psihice;

- Argumentarea mijloacelor reglării şi autoreglării psihice în activitatea sportivă

Cunoştinţe preliminare

Pentru parcurgerea acestui material sunt necesare cunoştinţe de psihologie generală.

Resurse necesare şi recomandări de studiu.

Resurse bibliografice:

1. Holdevici, Irina, Psihoterapia - un tratament fără medicamente, Editura Ceres, Bucureşti, 1993.

2. Epuran, M., Holdevici, I., Toniţa, F. Psihologia sportului de performanţă: teorie şi practică, Editura FEST, Bucureşti, 2001.

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 - 3 ore.

4.1. Definirea stărilor psihice

Stările psihice sunt forme ale manifestărilor psiho-comportamentale, exprimate în trăiri şi conduite declanşate de situaţiile concrete din activitatea specifică (Epuran,1981). D. Byrne şi K. Kelley (1981) definesc starea (psihică) drept o „condiţie temporară care fluctuează în timp, ca răspuns la schimbările situaţionale". A.V. Petrovsky şi M.G. Yaroshevsky (1985) definesc starea psihică astfel: „o stare relativ momentană a psihicului individului, în opoziţie cu termenul „proces psihic" care accentuează aspectele dinamice ale psihicului, şi cu „însuşirile psihice" care indică manifestările stabile ale psihicului individului, persistente şi reproductive în structura personalităţii".

Clasificare şi tipologie

Primele studii de psihologia sportului s-au referit la „dispoziţia la start" (A. T. Puni, 1945). Discutând aspectele pregătirii psihice pentru concurs Epuran a formulat, în 1963, sistemul „stărilor de preparaţie" şi anume dispunerea, anticiparea, angrenarea-modelarea, aplicarea/ adaptarea şi analiza, care din punct de vedere funcţional-psihic au caracter complex afectiv-cognitiv-conativ (Epuran,1963). În anii următori tot mai mulţi autori s-au referit la manifestările psihice ale sportivilor în termeni de stări psihice. Astfel, CD. Spielberger (1971) face deosebirea dintre anxietate ca „trăsătură" a personalităţii şi anxietate ca „stare", iar Nideffer (1992) descrie un complex de „stări alterate de conştiinţă" trăite de sportivi în situaţii competiţionale - pentru a nu da decât două exemple, dintre multele existente în literatură.

Vom putea deci considera următoarele categorii de stări psihice:

a) Cognitive: ale atenţiei (concentrare, distragere, vigilenţă), ale percepţiei (seturi perceptive-anticipative sau orientative), ale gândirii (claritate, confuzie, luciditate), ale imaginaţiei (vis cu ochii deschişi-reverie), ale memoriei (blocaj);

b) Afective: dispoziţii (stările de start, stările de pregătire pentru concurs, anxietatea pre- şi competiţională), reacţiile afective în situaţii de succes, eşec, frustrare etc. (entuziasm, bucurie, dezamăgire, amărăciune, supraapreciere, autodispreţuire ş.a.), sentimente (mândrie, ataşament, colaborare);

c) Conative/volitive: hotărâre, determinare, decizie de risc sau hedonică, îndârjire, combativitate, agresivitate, laşitate, abandon etc. (Se poate lesne vedea faptul că multe dintre stările amintite nu ţin numai de un subsistem psihic, ci provin din relaţiile de tip intrasistemic ca, de exemplu, agresivitatea, anxietatea, dispunerea pentru acţiune etc, în care evaluarea raţională, afectul şi voinţa se combină în modalităţi specifice).

d) Ale conştiinţei (sau ale sistemului psihic integral), pe care le-am numit (Epuran, 1981) „stări psihice complexe", ca: stări de limită - pozitive sau negative -, stări ale conştiinţei, aşa numitele „stări alterate" sau „modificate" de conştiinţă (hiperluciditatea, „transa", distorsionările perceptive - stări frecvente în sport). Alte stări modificate sunt somnul, somnul hipnotic, autohipnoza, conştiinţa sofrologică, agresivitatea, încrederea exagerată în sine etc. Atât stările psihice de limită, cât şi cele mai puţin apropiate de acestea sunt în mod deosebit „stări de sistem", sistemul psihic neputând fi conceput atomist decât din raţiuni didactice. în această idee stările psihice actuale sau momentane trebuie tratate ca stări ale sistemului psihic integral.

Stările psihice actuale - pozitive - au un revers, acela al stărilor negative, de dezadaptare, care uneori merg spre patologic. Fără să considerăm „sindromul campionului" sau al „Nikefobiei" (teama de succes) drept manifestări psihopatologice, vom observa la acestea aspectul de neadecvare la situaţie, stare ce trebuie depăşită prin efort educaţional şi de terapie specifică.

Pentru o înţelegere cât mai deplină a acestor stări, considerate momentane, actuale, temporare, sau situaţionale, încercăm să le diferenţiem şi din alte puncte de vedere. Vom avea astfel:

1. După felul activităţii:

a. Stări psihice momentane de antrenament. Literatura de specialitate a tratat doar întâmplător unele stări psihice actuale din antrenament, deşi dificultatea antrenamentelor în sportul de performanţă declanşează stări din ce în ce mai variate, cu conţinut şi manifestări deosebit de interesante. Atenţia, interesul, motivaţia pentru pregătire, angajarea, comunicarea (în relaţiile cu antrenorul sau colegii), plictiseala, saturaţia, nemulţumirea sau dezamăgirea care apar şi în timpul stagiilor de pregătire centralizată - toate sunt manifestări psihocomportamentale cu caracter reflectoriu-situaţional de care antrenorul nu numai că trebuie să ţină seama, dar le provoacă şi le transformă în sensul facilitării muncii sale şi a sportivului. Pregătirea psihică a sportivului pentru antrenament devine tot atât de importantă, ca şi pregătirea lui pentru concurs.

b. Stări psihice momentane precompetiţionale, de prestart. Ele sunt mai ales cu caracter atitudinal, cum sunt anxietatea, dispoziţiile la start - febra, apatia, gata de luptă -, stările de preparaţie pentru concurs (dispunerea, anticiparea, angrenarea/modelarea, aplicarea/adaptarea, analiza), precum şi altele ca diprosexia, labilitatea afectivă, hipersensibilitatea, hiperagitaţia, stereotipia mentală, hiper- sau hipomotivaţia, teama de eşec sau de succes, exaltarea ş.a.m.d.

Aspectele negative ale acestor stări sunt în atenţia psihologilor şi antrenorilor, eforturile fiind îndreptate spre găsirea şi utilizarea celor mai eficiente tehnici de reglare şi autoreglare a lor, care de multe ori sunt denumite cu un termen generic „tensiuni" psihice.

c. Stări psihice momentane competiţionale. Trăirile acestea sunt şi ele foarte variate, provenind din supraîncărcarea psihică (răspundere, motivaţie), din dizarmonia aspiraţie-expectaţie-realizare, din situaţiile de frustrare provenite din insucces, accident sau arbitraj evaluat ca defavorabil, la care se vor adăuga trăiri specifice „mecanismelor de apărare a eului" în situaţii de stres şi, în sfârşit, atitudinile de tip adaptativ învăţate sau spontane comportament teatral, combativitate, agresivitate, furie etc.)

d. Stări psihice momentane postcompetiţionale. Sunt specifice fie succesului fie insuccesului cum sunt: entuziasmul, depresia, ruşinea, disperarea, raţionarea asupra conduitei, autopuniţia, exteropuniţia, readaptarea nivelului de aspiraţie şi al tensiunii sau anxietăţii, exaltarea, autoadmiraţia - care poate ajunge până la „delirul campionului" -, epuizarea, apatia, autodispreţul şi altele. Teoria „atribuirii" va sta la baza modului de explicare a succesului sau eşecului, de regulă în favoarea sportivului, succesul datorându-se sieşi, iar eşecul factorilor externi.

2. După caracteristicile manifestării (Medveev et al., 1973):

a. După rapiditate: dinamice şi statice (de scurtă durată sau quasi staţionare);

b. După stabilitate: stabile şi variabile;

c. După rapiditatea schimbării: plastice şi rigide.

d. Profunde sau superficiale.

e.Pozitive sau negative;

f. Mai mult sau mai puţin „înţelese" (Levitov, citat de Matveev).

3. După particularităţile individuale ale sportivilor:

Ne vom referi la mulţimea particularităţilor de ordin psihic, ca înzestrare şi reactivitate, precum şi la cele de ordinul nivelului de pregătire, aproape imposibil de listat aici.

a. structura personalităţii, mai ales trăsăturile atitudinale, temperamentale şi caracteriale;

b. nivelul pregătirii psihice structurată în „capacitatea psihică" reprezentând nivelul

de eficienţă a subsistemelor informaţional, interpretativ, decizional, acţionai, autoreglator;

c. nivelul pregătirii specifice a sportivului

4. După calitate:

a. pozitive, favorabile performanţei;

b. negative, defavorabile performanţei;

5. După modalitatea adaptaţivă a comportamentului:

a. reacţii spontane la situaţiile specifice din antrenamentul sau concursul sportiv, cu rol adaptativ de echilibrare sau compensare şi apărare a eului;

b. răspunsuri intenţionate, de cele mai multe ori învăţate, cu rol de echilibrare şi mai ales de optimizare şi chiar maximizare a capacităţii sportivului. Aceste stări sunt anticipate şi pregătite ca atare (montaje perceptive, motrice, deprinderi ale atenţiei, montaje afective şi chiar agresive, căutarea riscului, stabilire de scopuri imediate, rezistenţa la factori perturbatori etc.) Ele au caracter reflectat, autoreglator.

Vom include aici aşa numitele deprinderi psihice de autoreglare pe care psihologii sportivi le consideră necesare pentru succes: atenţionale, perceptive, anticipative, de gândire pozitivă, de control al stresului, de control al anxietăţii, de stabilire de scopuri, de a face faţă solicitărilor, de stăpânire de sine etc. (Martens, Mikes, Missoum, Nideffer, Ogilvie, Cratty, Rushall, Suinn, Most, Thomas, Epuran, Holdevici, Holdevici & Vasilescu)

6. După distanţa faţă de „normal":

a. În zona de confort psihic, la mijlocul scalei, când sportivul se menajează printr-o atitudine de angajare moderată;

b. La unul din capetele scalei, cel pozitiv, când sportivul caută activarea optimă atenţională sau motivaţională, montaje performante (angajament, combativitate, tactica de minimax), cu efort de voinţă şi chiar risc şi sacrificii;

c. Dincolo de limitele scalei, la nivel paranormal - stările de limită - unele pozitive, altele negative, dar toate cu efecte de dezorganizare asupra trăirilor şi conduitelor.

7. Stările modificate, „alterate", de conştiinţă - ca stări mai puţin obişnuite, - în afară de somn - între ceea ce se consideră „normal" şi „altceva", cum sunt hipnoza, autohipnoza, distorsionările perceptive de spaţiu, timp, schemă corporală, trăiri „ireale" etc.

Relaţia stărilor psihice cu pregătirea psihică şi particularităţile personalităţii întregul proces de formare şi dezvoltare a sportivului în vederea obţinerii performanţei nu poate fi lipsit de componenta pregătirii psihice.

Stările psihice actuale sunt reacţii psihocomportamentale specifice situaţilor sportive concrete. Ele sunt trăiri şi conduite „situaţionale" fireşti, pentru care sportivul se pregăteşte. Cu cât pregătirea lui va fi mai completă şi mai complexă, cu atât reacţiile la situaţii vor fi mai adecvate, iar performanţa dorită mai uşor realizată.

Pregătirea psihică face parte din complexul activităţii formative şi se desfăşoară din primele zile ale carierei sportivului. Va fi deci firesc să consemnăm dependenţa şi, în acelaşi timp, eficienţa stărilor psihice actuale - sub diferitele lor ipostaze enumerate mai sus - de nivelul pregătirii psihice generale, specifice - de ramură şi pregătirii pentru concurs a sportivilor.

Despre stările psihice momentane nu putem vorbi decât în relaţia lor cu nivelul capacităţii psihice dobândite de sportiv în timp.

Evoluţia în timp a capacităţii psihice depinde, pe de o parte, de maturizare şi autoeducaţie, iar pe de altă parte, de educaţie şi solicitări. Dacă anumite solicitări sunt organizate şi manipulate în antrenamente şi concursuri de verificare, prin simulare şi modelare, constituind de altfel metoda directa şi sigură de pregătire a sportivului, alte solicitări, fie specifice, fie nespecifice sportului respectiv pun probleme care trebuie rezolvate, pretinzând din partea sportivului eforturi deosebite de adaptare. Cel care este incapabil să se descurce, să „se orienteze în situaţie" şi să decidă în consecinţă nu va realiza performanţa propusă.

Reacţia de tip emoţional sau interpretativ-evaluativ într-o situaţie „dificilă" sau „neobişnuită" va fi foarte diferită şi în relaţie direct proporţională cu capacitatea psihică a sportivului, capacitate care constă şi din posibilitatea stăpânirii emoţiilor, precum şi din păstrarea lucidităţii şi obiectivitătii judecăţii.

Am menţionat mai înainte laturile şi conţinutul pregătirii psihice - psihomotrice, cognitive, afective, volitive, din sfera personalităţii - şi nu mai considerăm necesar să reluăm teze de mult acceptate de psihologi ca şi de antrenori. Vom adăuga doar ideea că dacă celelalte laturi ale pregătirii (fizică, tehnică, tactică, teoretică, refacerea) nu sunt corespunzătoare, nici capacitatea psihică nu se poate ridica la nivelul exigenţei.

Pregătirea psihică îşi propune şi realizează dezvoltarea capacităţii de autoreglare a stărilor psihice şi a conduitelor de antrenament şi concurs, ceea ce vom dezvolta mai jos.

Personalitatea sportivului, prin particularităţile (însuşirile, caracteristicile) ei, va determina aspecte, forme şi dinamici deosebite ale stărilor psihice. Neputând considera multitudinea particularităţilor personalităţii (din structura atitudinală, temperamentală, aptitudinală, caracterială, cognitivă, afectivă, conativă, comunicaţională, motivaţională ş.a.) ne vom rezuma la două exemple. Anxietatea precompetiţională este o realitate bine cunoscută de toţi. Ea depinde ca intensitate şi durată, de cel puţin trei factori: 1. de situaţia anxiogenă; 2. de nivelul capacităţii individului de a înfrunta „această" situaţie şi 3. de nivelul „trăsăturii" de anxietate care îl caracterizează. Un individ anxios „din fire" va trăi mult mai intens o situaţie pe care un neanxios nu o va evalua ca ameninţătoare.

Modul în care starea anxioasă va afecta performanţa va depinde de măiestria cu care antrenorul şi sportivul vor şti să modeleze situaţiile anxiogene specifice sportului, pentru „antrenarea" sportivului să facă faţă acestora, de modul cum sportivul va şti să-şi stăpânească emoţiile, să-şi concentreze atenţia asupra sarcinii, să manifeste încredere în sine etc.

Al doilea exemplu: se cunoaşte faptul că personalitatea umană, ca sistem, prezintă un anumit grad de constanţă a manifestărilor, mai mare sau mai mică la diferiţi indivizi. In sport constanţa manifestărilor psihocomportamentale este o aptitudine de eficienţă, garantând în mare măsură fiabilitatea acţiunilor tehnico-tactice.

Unele stări psihice momentane se pot manifesta ca reacţii imediate la situaţii, dar şi ca reacţii stabile, ca şi cum ar fi trăsături de personalitate, fiind modelate aşa în procesul pregătirii.

4.2. Aspecte generale despre reglarea stărilor psihice în activitatea sportivă

Este ştiut faptul că omul, ca fiinţă raţională, posedă această capacitate de a se conduce şi adapta creator la ambianţa complexă naturală şi socială şi la propria sa condiţie de om. Sportivul de performanţă este obligat să realizeze un comportament complet adecvat sarcinii, ca o condiţie a realizării obiectivelor propuse. Reglarea şi autoreglarea stărilor psihice devine astfel, în acelaşi timp, atât mijloc pentru obţinerea performanţei, cât şi obiectiv al procesului de pregătire. Pregătirea psihică şi asistenţa psihologică conţin - în forme foarte variate -atât obiective, cât şi mijloace de reglare şi autoreglare.

Noţiunea de reglare este foarte larg utilizată şi, de regulă, se referă la acţiunea de influenţare a unui subsistem de către altul, primul fiind cel reglat, al doilea, cel care realizează reglarea - în cadrul unui sistem complex.

Psihicul uman, ca sistem hipercomplex, dispune de un mecanism foarte complicat de reglări dintre cele mai diferite, plurifuncţionale şi intersubsistemice. Avem în vedere faptul că diferitele funcţii şi stări psihice, calitativ diferite, se influenţează reciproc, de la acea funcţie sau stare dominantă spre aceea sau acelea aflate în criză, dezechilibrate sau neadaptate la situaţie. Psihicul uman este supus legilor generale ale reglării şi autoreglării sistemelor vii, cu deosebirea că, fiind dotat cu capacitatea autotelică, el îşi poate alege singur vectorii acţiunilor, fixându-şi scopuri susţinute de motive, şi că poate lua decizii care uneori contrazic principiile profitului maxim cu minimum de efort.

În cadrul sistemului complex psihocomportamental toate subsistemele şi compartimentele sale sunt dezvoltate sau egal de eficiente în raport de solicitare. Unele sunt mai slabe, iar altele acuză disfuncţii prin suprasolicitare sau inactivare. Ne explicăm astfel interrelaţiile de tip „încrucişat" între subsisteme sau funcţii psihice diferite. în momente sau situaţii diferite, voinţa acţionează asupra intelectului şi afectivităţii, intelectul asupra afectivităţii, voinţei, motivaţiei, afectivitatea asupra intelectului, voinţei, motivaţiei, motivaţia, asupra voinţei şi sentimentelor etc.

Vorbim de reglare şi autoreglare. Uneori este dificil de trasat graniţa dintre ele, căci însăşi autoreglarea, ca mecanism (în acelaşi timp capacitate a individului) este dobândită, învăţată iniţial, reglată din afară.

Când reglarea stărilor psihice se produce spontan, din însăşi capacitatea proprie a sistemului psihic de a-şi regla echilibrul sau de a şi-1 redobândi, vorbim de autoreglare. Influenţele externe de tip educaţional sau cele care urmăresc optimizarea conduitei pentru realizarea unei anumite performanţe acţionează ca reglări. Nu includem aici unele influenţe neorientate /întâmplătoare/ şi care produc la individul asupra cărora acţionează reacţii spontane.

Sistemul psihic uman este permanent supus reglării, este condus, influenţat, potenţat prin procesul educativ şi instructiv. El este „învăţat" motric, format intelectual, stimulat motivaţional, deprins cu relaţiile bune cu alte sisteme umane etc. Influenţele instructiv-educative îi formează şi capacitatea de autocunoaştere, autoconducere şi autoreglare, realizând astfel o amplificare a efectelor, prin autoinstruirea şi autodepăşirea individului uman.

Scopul reglării şi autoreglării

Reglarea stărilor psihice este privită aici ca un caz particular de educaţie şi instrucţie, urmărind - pe lângă obiectivele generale şi cunoscute - realizarea unor influenţe asupra stărilor psihice momentane create de situaţiile competiţionale, precum şi realizarea unor deprinderi şi atitudini cu scop profilactic şi psihoterapeutic.

De cele mai multe ori, literatura de specialitate tratează, desigur, justificat, reglările care urmăresc să realizeze o influenţare pozitivă asupra stărilor psihice care nu mai pot fi controlate de factori sau mecanisme proprii conduitelor învăţate, şi care, deci, dezechilbrează întregul sistem psihocomportamental performanţial. In acelaşi timp, se tratează acele tipuri de reglări care realizează o mai rapidă şi mai stabilă refacere psihică după eforturile din antrenament şi solicitările din competiţie.

Reglarea şi autoreglarea psihică urmăresc să realizeze în principal:

• controlul emotivităţii;

• controlul anxietăţii;

• controlul nivelului motivaţiei şi aspiraţiei

• controlul şi mobilizarea capacităţilor intelectuale;

• controlul stresului;

• creşterea capacităţii de angajare voliţională maximă;

• mobilizare energetică;

• mobilizare şi „acordare motorie" în funcţie de specificul situaţiilor;

• echilibrarea, reechilibrarea sau normalizarea stărilor psihice momentane negative cum sunt: agitaţia, rigiditatea, pasivitatea, neîncrederea în sine, îngâmfarea, lipsa de concentrare, agresivitatea, nervozitatea, apatia, precipitarea, hipomotivaţia etc.

De regulă atât reglările, cât şi autoreglările, au efecte acolo unde sportivul are capacitate, dar aceasta a suferit deteriorare sau dezechilibrare în anumite condiţii de antrenament şi concurs. Aceste mecanisme sunt puse în mişcare pentru:

a) realizarea unei stări psihice optime a sportivului şi care, cu timpul, prin stabilizarea conduitei în anumite limite de eficienţă, să poată mări şi să asigure fiabilitatea sistemului;

b) influenţarea pozitivă a stărilor psihice deteriorate şi care periclitează realizarea performanţei;

c) crearea unei rezistenţe specifice crescută faţă de „agresorii" stabilităţii psihice: oboseala, plictiseala, teama de accident sau insucces, factori externi stresanţi sub raport motivaţional sau informaţional etc.

d) prevenirea posibilităţilor de apariţie a unor stări psihice anormale, de tip nevrotic.

Rezultă, deci, caracterul bidimensional al reglării şi autoreglării: influenţarea de tip activator şi de tip profilactic-curativ a diferitelor stări şi funcţii psihice reclamate de performanţele sportive.

 Tipuri de reglări

Au fost descrise anterior formele reglării psihice (după M. Golu, 1972) şi anume: reglarea de stabilizare, reglarea de optimizare şi reglarea de dezvoltare). În funcţie de natura sarcinilor ce urmează a fi rezolvate, acelaşi autor spune că „reglarea poate lua diferite forme, cele mai semnificative fiind: 1) reglarea de stabilizare (homeostatică); 2) reglarea programată; 3) reglarea competitivă; 4) reglarea de cooperare; 5) reglarea de dezvoltare. (M. Golu, 1975, p. 53)

Reglarea totală a sportivului se realizează prin mecanisme biologice şi psihologice. Specificul reglării constă în caracterul conştient al demersului de stabilizare, optimizare şi dezvoltare a activităţii psihocomportamentale a sportivului.

Reglarea prin factori externi realizează nivelul formativ eficient şi performant al individului, dacă procesul educaţional este bine orientat şi bine condus. Omul este supus însă şi altor influenţe „reglatoare" sau „modelatoare", nu întotdeauna pozitive, şi pe care trebuie să ştie să le întâmpine.

Din punctul de vedere al acţiunii psihopedagogice, reglarea este mecanismul prin care se realizează procesul instructiv şi educaţional, considerat numai sub raportul influenţelor de tip extern. Ştim însă că răspunsul sistemului psihic la aceste influenţe este dependent de „variabilele interne ale persoanei", adică de întregul conţinut şi întreaga funcţionalitate psihică (atenţie, motivaţie, gândire, sentimente, deprinderi, dorinţă de colaborare etc. etc.)

Reglarea externă are deci ca suport posibilitatea îndrumării şi conducerii comportamentului sportivului prin comunicare verbală şi neverbală de către persoane diferite: pedagog/ antrenor, psiholog, medic, conducător şi alţii, realizând atitudini, convingeri, aspiraţii, precum şi deprinderi, obişnuinţe şi comportamente sociale.

Atitudinile, convingerile, noile modalităţi de gândire operaţională, deprinderile şi, în general, toate „transformările pozitive" din sistemul personalităţii devin rezultatul unui proces lung şi laborios de învăţare.

Conducerea de către antrenor a activităţii sportivului, prin organizarea programului, planificarea acţiunilor, anticiparea situaţiilor, stimularea responsabilităţii şi motivaţiei, precum şi folosirea metodelor şi mijloacelor adecvate şi specifice, vor asigura realizarea unei însemnate părţi din obiectivele pregătirii performerilor.

Alături de cuvânt, ca factor specific, în reglarea externă pot fi incluse şi mijloacele biologice, psihologice şi psihoinformative (exerciţiile speciale de respiraţie, contracţii şi relaxări musculare, duş, saună, masaj, alimentaţie adecvată, somn, produse farmaceutice cu efecte asupra vigilenţei sau tonusului afectiv etc.) care contribuie în mod evident la starea generală a individului privit în unitatea sa psihofizică.

În acest tip de reglare sportivul este condus, dirijat, îndrumat, pentru că el realmente are nevoie de ajutor, fiind, de regulă, foarte tânăr şi în situaţii grele, chiar limită. Organizarea programului şi activităţilor, planificarea performanţelor, anticiparea situaţiilor, creşterea responsabilităţii şi motivaţiei vor fi elementele - mijloacele - specifice pe care le vom discuta în continuare.

Autoreglarea, ca reglare autonomă, are la bază capacitatea specifică individului uman de a se autocunoaşte şi autoaprecia şi - în raport cu un model sau normă - de a se autoinstrui şi educa prin autoconducere şi autodeterminare.

Strategia autoformării este preluată din afară, este indicată sau sugerată, dar o dată intrată în acţiune, devine propria preocupare şi activitate a sportivului, generatoare de concepţii şi atitudini noi, de cunoştinţe şi deprinderi adecvate scopurilor umane şi sportive propuse.

Întreaga activitate de autoreglare are caracteristicile unui sistem de comandă şi control care presupune şi cuprinde astfel de demersuri ca: stăpânire, activare, ameliorare, echilibrare, restructurare, compensare, corectare şi altele, la care confirmarea de eficienţă se realizează prin aferentaţie inversă (feed-back) de tip social (compararea rezulatelor cu modelul propus).

Autocontrolul se realizează:

• în sfera afectivă, în special asupra emoţiilor, anxietăţii şi a atitudinilor negative;

• în sfera voluntară, prin activare, creştere a efortului voluntar, orientare fermă spre scop, curaj, perseverenţă, dârzenie, combativitate, ca şi prin frânarea, inhibarea sau amânarea unor reacţii impulsive şi neadecvate scopului conştient propus;

• în sfera ideativă, prin menţinerea lucidităţii în situaţii dificile, limită, prin menţinerea sau izgonirea unor idei inutile sau dezorganizatoare, prin antrenament ideomotor (antrenament mental), prin montaje perceptive şi motrice;

• în sfera motivaţională, prin creşterea motivaţiei de performanţă şi a nivelului de aspiraţie între limite optime. Autoreglarea stărilor psihice se prezintă ca un mecanism activ, constructiv şi este, deci, opusă unor mecanisme de „apărare a eului" (de exemplu: regresia, proiecţia, compensaţia, substituirea, fantezia, raţionarea etc.) care sunt, în marea lor majoritate, regresive şi nefavorabile performanţei.

Investigând capacitatea sportivilor de a-şi conduce singuri unele activităţi din sfera comportamentelor adaptative, am putut constata că numai unii dintre ei - 27,5% (n=285) -cunosc unele reguli ale „rutinelor" care asigură „fiabilitatea" conduitelor performante. Mulţi dintre sportivi realizează o aşa-numită autoreglare a conduitei (şi implicit a substratului psihonervos al acesteia) în mod empiric, prin imitarea unor modele sau pe baza propriei experienţe. Pentru mulţi dintre ei „mintea de pe urmă" vine prea târziu, spre apusul carierei.

Reglările, cât şi autoreglările psihice au mare importanţă în antrenament (în procesul de instruire şi pregătire tehnică, tactică, fizică), cât şi în concurs şi în timpul din afara acestora două (timpul social, profesional, liber). Cea mai mare pondere o au mecanismele reglatorii în momentele precompetiţionale şi competiţionale, adică atunci când conduita sportivului este direct şi major responsabilă, generatoare de performanţă. O reluare a lecturii despre stările psihice va convinge încă o dată despre însemnătatea acestor mecanisme în activitatea sportivă.

4.3. Mijloacele reglării şi autoreglării psihice în activitatea sportivă

Vom enumera aceste mijloace şi ne vom opri numai asupra unora dintre ele.

1. Cuvântul. Specific omului, limbajul este unul dintre cele mai însemnate fenomene sociale, cu implicaţii în formarea personalităţii prin instrucţie şi educaţie. In cuvinte sunt sintetizate rezultatele experienţei umane, ca operă colectivă de cunoaştere şi transformare a realităţii. Ca sistem de comunicare şi de exprimare a gândirii, limbajul se exteriorizează prin cuvinte. Utilizarea cuvântului în reglarea stărilor psihice este asigurată de diferitele funcţii pe care le are limbajul, dintre care aici ne interesează funcţiile:

a) de comunicare, de transmitere a informaţiei;

b) simbolică, reprezentativă, de sugerare, cuvântul înlocuind obiectele şi situaţiile;

c) persuasivă, de convingere;

d) reglatorie - de îndemn la acţiune, de dirijare a conduitei proprii şi a altora;

e) expresivă, afectivă, de sugerare de idei şi sentimente.

Diferitele situaţii în care se află sportivul determină utilizarea variată a cuvântului, sub formele următoare: convorbirea, convingerea, demonstraţia logică, recomandarea, indicaţia, ordinul, comanda şi numărătoarea, rugămintea, lauda, dojana, explicaţia, aprecierea, corectarea - toate ca mijloace de reglare heteronomă; autocomanda, autoaprecierea, antrenamentul mental - ca mijloace de autoreglare.

Asupra acestor forme de utilizare a cuvântului nu insistăm, ele făcând parte din arsenalul metodologic al pedagogului - antrenor.

Sugestia şi autosugestia. Sugestia este acţiunea de a insinua, de a introduce o idee sau a inspira ceva unei persoane. Ea se prezintă ca un fenomen normal, ca o proprietate a cuvântului de a provoca o anumită reacţie sau conduită celui căruia i se adresează. Ea poate fi spontană, neintenţionată, provocată (heterosugestie) şi reflectată (autosugestie). In reglarea stărilor psihice se utilizează sugestia directă, bazată pe raportul de autoritate al antrenorului, psihologului sau medicului asupra sportivului (prin persuasiune sau psihoterapie raţională). Condiţia autorităţii celui care intenţioneză sugestionarea este fundamentală, căci altfel sportivul nu va avea încredere în cel care-i vorbeşte şi din care cauză nu se va realiza „transferul afectiv" necesar oricărei tehnici de tip sugestiv psihagogic sau psihoterapeutic. Există subiecţi mai mult sau mai puţin sugestionabili, ceea ce presupune o cunoaştere şi o individualizare adecvată.

Efectele sugestiei sunt foarte numeroase, unele pozitive, altele negative şi se obiectivează atât în sfera cognitivă, cât şi în cea decizională şi atitudinală. Exemplul personal al antrenorului, pregătirea lui superioară, pasiunea pentru profesie au şi ele efecte sugestive, întărind conţinutul comunicării verbale.

În sfârşit, sugestia are dublul aspect: de determinare a unor atitudini şi acţiuni şi de luptă împotriva diferitelor influenţe sugestive nefavorabile care provin din exterior şi care perturbă activitatea sportivului din antrenament şi mai ales prestaţiile din concurs.

Autosugestia, ca formă reflectată a sugestiei, poate fi involuntară - manifestându-se ca influenţă inconştientă a gândului asupra organismului sau voluntară, conştientă. Şi ea are efecte atât pozitive, cât şi negative, iar utilizată corect conduce la rezultate favorabile în sfera somato-funcţională, la formarea şi perfecţionarea deprinderilor, la creşterea capacităţii de concentrare, la stăpânirea emoţiilor etc.

Autosugestia constă din orientarea electivă a gândurilor şi din menţinerea concentrată a lor asupra fenomenului sau procesului propus. Acest fapt depinde de buna cunoaştere de sine şi a posibilităţilor de corectare şi progres.

Privită în sens larg, autosugestia vizează întregul domeniu al autoeducaţiei: intelectuală, voluntară, afectivă, caracterială. Literatura psihologică a insistat - şi pe bună dreptate - mai ales asupra autoeducaţiei voinţei, întrucât voinţa, ca proces autoreglator superior poate domina şi determina influenţe hotărâtoare în sfera emotivităţii şi activării motivaţionale. Condiţiile autosugestiei: dezvoltarea la sportiv a capacităţii de autocunoaştere şi a capacităţii de autoobservare, dublate de urmărirea cu răbdare şi timp îndelungat a efectelor autosugestiei asupra stărilor supuse influenţei ameliorative.

2. Tehnicile de relaxare. În ultimele patru decenii s-au dezvoltat numeroase tehnici de relaxare, analitice sau sintetice, somatice sau psihosomatice, clinice sau sportive, toate având ca factor comun efectele favorabile fiziologice sau psihologice ale relaxării musculare. Din conţinutul acestor tehnici - unele cu rang de metodă de antrenament - reţinem:

• exerciţiile de respiraţie efectuate într-o succesiune şi dozare riguroasă;

• exerciţiile de control al bătăilor inimii;

• exerciţiile de control al temperaturii corpului;

• exerciţiile de relaxare musculară, concomitent cu obţinerea senzaţiei de greutate.

Relaxarea se obţine prin adoptarea unor poziţii comode, asociate cu formulele sugestive ale specialistului în astfel de tehnici, cu formulele autosugestive şi a muzicii, a stimulării electrice etc.

Dintre tehnicile de relaxare sunt mai cunoscute: relaxarea muscular progresivă (Jacobson), antrenamentul autogen (Schultz), antrenamentul psihoton (Cabot, De Winter, Hombravella, Vanek), antrenamentul alfagenic - control al undelor cerebrale alfa (Zaffutto), antrenamentul sofrologic (Caycedo) şi Yoga (exerciţiile hatha-yoga).

Tehnicile antrenamentului de relaxare pot fi aplicate numai de către persoane care s-au specializat, prin cursuri de pregătire, în direcţia aceasta, psihologi, medici, şi chiar profesori şi antrenori.

Rezumat

Reglarea şi autoreglarea stărilor psihice devine astfel, în acelaşi timp, atât mijloc pentru obţinerea performanţei, cât şi obiectiv al procesului de pregătire. Pregătirea psihică şi asistenţa psihologică conţin - în forme foarte variate -atât obiective, cât şi mijloace de reglare şi autoreglare. Baza autoreglării o constituie deci capacitatea sportivului de autocunoaştere - cunoaştere de sine - prin observarea propriilor conduite şi stări, prin analiza critică şi autocritică a faptelor şi gândurilor sale. Cunoaşterea de sine se îmbină cu autoaprecierea - realizată prin comparaţie cu alţii sau cu modele ideale propuse într-un sistem axiologic specific sportului. De aici, posibilitatea proiectării viitoare a propriei personalităţi sportive şi organizarea acţiunilor de autoinstruire şi autoeducaţie.

Cuvinte cheie: reglarea stărilor psihice, autoreglarea stărilor psihice, pregătire psihică, sistem hipercomplex, stimul motivaţional, controlul emotivităţii, strategia autoformării, autoreglări psihocomportamentale.

Test de autoevaluare

1. Cum definim reglarea şi autoreglarea stărilor psihice? (pag.34-35).

2. Ce este sugestia? (pag.40).

3. Descrieţi pe scurt conceptul de relaxare. (pag.41).

Concluzii

Autoreglările psihocomportamentale sunt reglări de ordin superior, fiind nu simple reacţii mai mult sau mai puţin adecvate la indicaţiile altora, ci reacţii la alegere, pe baza aprecierii oportunităţii şi eficienţei acţiunii propuse. Autoreglările sunt produse complexe ale relaţiei sportivului cu mediul, bazându-se pe reflectarea deplin conştientă a acestor relaţii, pe aprecierea exactă a condiţiilor externe, precum şi a posibilităţilor proprii de acţionare.

UNITATEA DE STUDIU 5

FORMAREA DEPRINDERILOR PSIHICE PENTRU SPORTIVI

Introducere

Obiectivele unităţii de studiu

Cunoştinţe preliminare

Resurse necesare şi recomandări de studiu

Durata medie a parcurgerii unităţii de studiu

5.1. Definirea deprinderilor psihice ale sportivilor

5.2. Deprinderile atenţionale ilustrate prin exerciţii specifice

5.3. Deplasarea, comutarea şi flexibilitatea atenţiei

Rezumatul unităţii de studiu

Test de autoevaluare

Concluzii

Introducere

Termenul „deprindere" reprezintă o caracteristică de ordin calitativ a actelor mentale sau fizice bine învăţate. Aşa cum există deprinderi motrice, de comportare, de comunicare, igienice, profesionale, şcolare, intelectuale etc, tot aşa există şi deprinderi psihice.

Deprinderile psihice ale sportivilor au fost sistematizate, descrise şi operaţionalizate abia în ultimii 30 de ani. Dezvoltarea sportului de performanţă şi, odată cu el, a psihologiei sportului, a stimulat căutarea diferitelor strategii de pregătire specifică a sportivilor, printre care şi aceea a formării deprinderilor psihice ale sportivilor.

Obiectivele unităţii de studiu:

- Formularea principalelor deprinderi psihice în sport;

- Enumerarea şi analiza comportamentelor atenţionale ilustrate prin exerciţii specifice;

- Argumentarea proceselor de deplasare, comutare şi flexibilitate a atenţiei în sport

Cunoştinţe preliminare

Pentru parcurgerea acestui material sunt necesare cunoştinţe de psihologie generală.

Resurse necesare şi recomandări de studiu.

Resurse bibliografice:

1. Holdevici, Irina, Gândirea pozitivă - Ghid practic de psihoterapie raţional-emotivă şi cognitiv-comportamentală, Editura Ştiinţă şi Tehnică, Bucureşti, 1999.

2. Holdevici Irina, Psihologia succesului, Ed. Ceres, Bucureşti. 1993.

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 - 3 ore.

5.1. Definirea deprinderilor psihice ale sportivilor

Deprinderile psihice ale sportivilor sunt considerate componente ale pregătirii psihice integrale a sportivilor şi le găsim în paradigmele factorilor psihici de performanţă şi ale pregătirii psihice specifice şi pentru concurs, sub forma obiectivelor, metodelor şi strategiilor acestor tipuri de demersuri.

Deprinderile psihice ale sportivilor se integrează in sistemul psihic uman, având aspecte cognitive, afective, conative şi intersubsistemice. Ele se pot prezenta şi sub formă de rutine de comportament. Cei mai mulţi autori consideră deprinderile psihice ale sportivilor drept obiective şi componente ale autoreglării psihice. Aceste două aspecte justifică afirmaţia noastră că, bine gândite şi realizate, deprinderile psihice ale sportivilor pot fi privite ca sistem, ele interacţionând şi intercondiţionându-se, după legităţile vieţii psihice.

Deprinderile psihice ale sportivilor de tip cognitiv (atenţionale, perceptive, control corporal, imaginative, de gândire pozitivă), afectiv (controlul/stăpânirea emoţiilor, a anxietăţii, a stresului, a durerii), conativ/ volitiv/acţionale (stabilirea de scopuri, antrenament mental, motivaţie, relaxare, respiraţie, combativitate), precum şi cele care produc structurări ale unor trăsături ale personalităţii (încredere în sine, asertivitate, cooperare, comunicare) vor contribui la creşterea capacităţii psihice a sportivilor şi la obţinerea fiabilităţii sistemului personalităţii acestora.

Deprinderile psihice ale sportivilor se formează şi se dezvoltă diacronic, în timp. Când sunt combinate sau reunite, se dezvoltă inegal, şi au caracter fie de deprinderi, fie de priceperi. Se pot folosi, pentru caracterizarea lor, şi termenii de: abilităţi, capacităţi de „a stăpâni” ”a controla”, sau „dezvolta” obiectivul/însuşirea vizată (emoţia, tensiunea, gândurile negative, concentrarea etc.)

Antrenorul, ajutat de psiholog, va folosi, pentru realizarea unei bune orientări şi formări a deprinderilor psihice ale sportivilor, secvenţa următoare:

• Stabilirea solicitărilor psihice specifice tipului de sport

• Stabilirea caracteristicilor psihoindividuale ale sportivilor /psihodiagnoză/

• Stabilirea obiectivelor pregătirii psihice a sportivilor

• Alegerea metodelor adecvate

• Stabilirea strategiei de lucru

• Aplicarea şi exersarea iniţială a metodelor/tehnicilor

• Stabilirea criteriilor de evaluare a nivelului de însuşire de către sportivi a tehnicilor autoreglării psihice care conduc la formarea DPS

• Dirijarea exersării/antrenării acestor tehnici

• Evaluarea (continuă; evaluarea criterială - de etapă şi, eventual, finală).

Exemple de deprinderi psihice în sport:

• Controlul senzorial, perceptiv extern

• Conştientizarea corporală

• Controlul durerii şi al senzaţiei de oboseală

• Controlul atenţiei: concentrare, comutare internă/externă; larg/îngustă

• Stabilire de scopuri

• Controlul motivaţiei

• Anticiparea/programarea mentală a acţiunilor

• Învăţare motrică, perceptiv-motrică, inteligent-motrică, sociomotrică

Tehnici imaginative:

• Programarea execuţiilor tehnice, tehnico-tactice şi a comportamentului operator

• Antrenament mental (exersarea mentală a acţiunilor)

• Controlul emoţiilor

• Controlul anxietăţii

• Controlul energiei psihice

• Controlul gândirii negative

• Dezvoltarea gândirii pozitive

• Dezvoltarea încrederii în sine

• Dezvoltarea asertivităţii

• Dezvoltarea combativităţii

• Controlul agresivităţii

• Controlul stresului

• Dezvoltarea comunicării cu alţii şi cu sine.

5.2. Deprinderile atenţionale ilustrate prin exerciţii specifice

Atenţia este condiţia de bază a conştientizării întregii vieţi psihocomportamentale; fără ea nu se receptează şi nu se prelucrează eficient nici o informaţie externă sau internă.

Atenţia este funcţia de orientare şi concentrare a activităţii psihice, în mod selectiv, asupra unor obiecte şi fenomene, cu scopul perceperii şi cunoaşterii lor în vederea organizării eficiente a comportamentului.

Din definiţie deducem câteva funcţii a căror cunoaştere şi utilizare conduce la o mai sigură şi eficientă performanţă în orice activitate.

Baza fiziologică a acestei pregătiri este constituită de reflexul de orientare susţinut de formaţia reticulată ascendentă a sistemului nervos central şi care asigură excitabilitatea scoarţei cerebrale şi aptitudinea ei de a recepta stimulii noi;

Atenţie este selectarea, din întreaga ambianţă a unui singur obiect sau fenomen pe care îl percepem. Aici se manifestă una din slăbiciunile atenţiei: ea nu poate să se îndrepte simultan asupra unui număr mare de stimuli. Capacitatea de recepţie este limitată la 7-8 stimuli simpli şi este verificată prin memoria de scurtă durată. Este foarte greu să ascultăm şi să înţelegem, simultan, două dialoguri care se poartă alături de noi. Putem însă să le percepem pe rând;

Atenţia este concentrare, adică dirijare voluntară şi conştientă asupra activităţii cognitive (percepţii, gânduri), afective sau corporale, precum şi asupra obiectului sau fenomenului care a provocat reacţia de orientare. Este vorba deci de focalizarea energiei asupra a ceea ce a apărut în „câmpul conştiinţei,,;

Atenţia poate fi distrasă şi deplasată spre o stare internă a noastră, stare de disconfort fizic - durere, oboseală -, sau de un gând, o idee ivită din cauze foarte diferite; atenţia este astfel „luptă" şi „echilibrare".

In multe situaţii de distragere, provocată de factori externi sau interni, cum ar fi gândurile sau emoţiile, avem posibilitatea de a inhiba agenţii perturbatori şi de a redirecţiona activitatea noastră psihică spre ceea ce urmăream mai înainte;

Sunt multe situaţii „limită" pe care le trăim şi în care atenţia este blocată, moment în care nu mai percepem, nu mai putem gândi clar, fiind complet derutaţi. Ruperea aceasta de realitate, în ciuda dorinţei şi intenţiei de a opera eficient, este una dintre aşa numitele „stări alterate ale conştiinţei. Vom vedea mai târziu cum ieşim din „blocaj,,;

Pe de altă parte, ca urmare a unei exersări corecte şi a unei bune pregătiri psihice, putem obţine o „stare senină de concentrare", în care concentrarea vine automat, sportivul simţind că „pluteşte", că se controlează în mod spontan, că realizează o stare de echilibru a sinelui în condiţiile unei conştientizări depline. În glosarul englez se foloseşte, pentru aceasta, termenul de „centering" (Nideffer, 1992).

Într-o situaţie competiţională, orientaţi spre adversar, atenţia este pândă, aşteptare, pregătindu-ne să percepem acţiuni sau mişcări „cheie", importante pentru continuarea luptei. În situaţia aceasta se vede cât de profitabil este să se îmbine tehnicile deformare a strategiilor de percepţie, cu cele deformare a stilurilor atenţionale.

Într-o formă mai evoluată, conduita sportivului poate fi de anticipare, urmărind un indicator de fineţe care să-i declanşeze acţiunea cu o fracţiune de timp înainte de mişcarea adversarului.

Pânda, aşteptarea, anticiparea sunt orientări nu numai ale atenţiei perceptive, ci şi ale atenţiei acţionale, ca atitudine preparatorie-motorie, ca anticipare a acţiunii, anticipare mentală descrisă la „stările de preparaţie" (Psihologia concursului).

Selectivitatea atenţiei este explicată şi de faptul că ea nu poate cuprinde, în acelaşi timp, mai mulţi stimuli. Totuşi vorbim de volum al atenţiei, ca sumă de segmente informaţionale concomitent percepute, calitate deosebit de utilă în activităţile complexe, multisituaţionale şi cu participanţi mulţi (jocuri sportive, de ex.).

Distributivitatea atenţiei se impune tot în astfel de situaţii complexe, constând din funcţionarea ei în mod divergent, în mai multe direcţii, chiar dacă nu simultan, în orice caz secvenţial, foarte versatil. Avem în vedere situaţia unui jucător, atent la conducerea mingii, la parteneri, la adversari, la topografia terenului, la planul tactic şi intenţia tehnico-tactică de moment. Unele dintre acestea au însă un oarecare grad de automatism dobândit prin exersare îndelungă.

Comutativitatea sau flexibilitatea constă din capacitatea de a deplasa atenţia de la un stimul la altul sau de la un tip de activitate la altul, pe baza unei bune mobilităţi a proceselor corticale, în funcţie de schimbarea de scop, atitudine sau interes.

Să rezumăm deci lista calităţilor atenţiei, care în acelaşi timp îndeplinesc funcţii corespunzătoare asigurării eficienţei prizei de informaţie, menţinerii obiectului în lumina conştiinţei, sau funcţii de reglare exactă a activităţii. Fiecare dintre aceste calităţi pot constitui obiectiv al pregătirii psihice în domeniul atenţiei sau, în limbaj pragmatic, obiectiv de formare a unei deprinderi atenţionale de comportament cognitiv:

1. Orientare, pregătire, anticipare;

2. Selecţie;

3. Concentrare, focalizare, versus distragere, perturbare;

4. Reorientare, refocalizare, suprimarea agenţilor perturbatori;

5. Volum;

6. Deplasare, comutare, flexibilitate, versus blocaj.

Lista factorilor perturbatori şi încercări de anihilare a acestora, prin acţiuni intenţionate şi combative.

• A. Situaţionali. În activitatea sportivă sunt multe situaţii critice, unele dintre ele neprevăzute. Ele pot provoca dezorganizarea cursului conştiinţei şi, consecutiv, a comportamentului. Incapacitatea de concentrare şi de percepere a ceea ce este relevant în câmpul tactic, conturbarea „melodiei cinetice" a tehnicii, stare anxioasă generală însoţită de disconfort şi de teama eşecului iminent, precum şi „blocajul" total sunt efectele „neprevăzutului", „insolitului".

Soluţia:

Sportivul, ajutat de antrenor, să analizeze la „rece", în condiţii de relaxare, situaţiile specifice competiţionale şi să-şi imagineze situaţii nefavorabile dintre cele mai variate şi greu de acceptat, chiar lipsite de logică;

Să imagineze, în continuare, soluţii de comportament adecvat.

• B. Sociali. Se cunoaşte faptul că presiunea socială (cerinţele antrenorului, coechipierilor, conducerii, publicului, familiei) poate acţiona asupra sportivului prin intermediul stărilor/ variabilelor psihice interne, cum sunt simţul răspunderii, teama de oprobiu şi de insucces, teama de a pierde poziţia sau locul în echipă etc. Situaţiile acestea sunt ameninţătoare pentru imaginea de sine a sportivului.

Soluţia:

Utilizarea metodelor de convingere, sugestionare şi de dobândire a încrederii în sine.

• C. Caracteristicile stimulilor. Stimulii puternici, neaşteptaţi sau provocaţi intenţionat, cum sunt zgomotele, fluierăturile, tropotele, sunetele de tobe şi trompete sau fulgerele electronice, provoacă reflexul de „ce este nou?" şi deconcentrarea.

Soluţia:

Efectuarea antrenamentelor în condiţii de încărcare a ambianţei cu zgomote, sau introducerea în antrenamente a unor zgomote sau a muzicii la intensitate ridicată. Se va creea astfel imunitatea la factori care nu sunt legaţi direct de sarcina de antrenament sau concurs, adică obişnuinţa/deprinderea de a ignora astfel de factori.

• D. Situaţii ameninţătoare fizic. Le aflăm în toate sporturile în care există un grad de risc. Aflat în faţa startului sau adversarului, sportivul îşi va pierde controlul şi va lăsa libere mecanismele de apărare a „eului". Blocajele atenţiei şi obnubilarea gândirii sunt frecvente.

Reacţia de „luptă sau fugi" va fi dezordonată: lupta va fi combativitate necontrolată, cu

uitarea planului tactic, iar fuga (uneori la propriu - fuga în ring, iar alteori la figurat) va fi evitare, teama de iniţiativă. înţelegem din aceste exemple elementare cât de mult sunt interconectate stările şi procesele psihice.

Soluţia:

Utilizarea unui complex de metode şi intervenţii prin care riscul este analizat realist, iar înfruntarea lui curajoasă şi, în acelaşi timp, raţională.

Atitudinea mentală de „om care îndrăzneşte, care ştie ce vrea" (tipul B de personalitate, după Friedmann: Seamon & Kenrick, 1992, p. 507) este necesar să fie formată prin intervenţii continue, încurajare, prin creşterea încrederii în sine şi a combativităţii;

Se vor folosi recomandările de la capitolul privitor la dezvoltarea la sportivi a capacităţii de a face faţă situaţiilor stresante.

• E. Entropia de luptă. Lupta sportivă constă şi în aceea că fiecare dintre adversari caută în permanenţă să păcălească „vigilenţa" celuilalt. Am numit emiterea de informaţii eronate „entropie de luptă", adică informaţie care dezorganizează sistemul. Cele mai frecvente sunt fentele, mişcările înşelătoare, dar mai sunt şi unele gesturi, semnale verbale, coduri, sau atitudini care dau impresia unei anumite stări sau direcţii de acţionare şi care induc idei şi păreri greşite.

Soluţia:

Exersarea diferitelor modalităţi proprii prin care se poate „păcăli" adversarul;

Studiul diferiţilor sportivi şi echipe în ceea ce priveşte acest aspect al tacticii;

învăţarea detectării stimulilor relevanţi şi specifici ai mişcărilor şi acţiunilor, pentru a-i diferenţia de cei neimportanţi şi emişi cu intenţia derutării. Imunitatea la factori perturbatori va fi discutată ulterior, după ce vom vedea condiţiile unei atenţii eficiente.

Orientarea activităţii psihice

Prima condiţie a atenţiei este orientarea spre un anumit obiect, fenomen sau acţiune. Presupunând că sportivul a dobândit capacitatea de a nu se lăsa distras de factori nelegaţi de sarcina specifică, să vedem ce poate face pentru a se orienta eficient în aceasta.

A. Formarea montajelor perceptive. Atitudinea mentală de tip cognitiv se învaţă.

învăţarea se produce pentru ambele dimensiuni arătate mai sus. Acum ne vom ocupa numai de faza de pregătire.

Se cunoaşte din teoria atitudinilor că acestea pot fi de tip cognitiv (perceptiv, imaginativ, interpretativ), dar şi mo trie. Vom avea deci :

Exerciţii/soluţii pentru formarea atitudinii premergătoare apariţiei stimulilor: Sportivul

• va putea anticipa stimulii specifici proveniţi de la adversar şi care sunt legaţi direct de sarcina sa tehnico-tactică numai dacă va recurge, cu ajutorul antrenorului, la învăţarea elementelor teoretice-metodice proprii acestor acţiuni;

• va efectua antrenamente „modelate", va studia înregistrările video, se va informa despre caracteristicile motrice ale adversarilor;

• va face efortul de a reţine indicatorii valabili, importanţi şi modul cum sunt folosiţi şi cum pot fi mascaţi de către adversar;

Privind poziţiile de bază, lucrul picioarelor, abilităţile lateralităţii stângacilor, de ex. va şti la ce să se aştepte. Atenţie !, se va evita cantonarea într-o anumită expectativă, pentru că stângaciul poate folosi foarte bine şi dreapta. Montajele perceptive trebuie să fie totuşi mobile, neîncordate.

Un aspect nu mai puţin important este acela al imaginării cum se vor prezenta condiţiile organizatorice, atitudinile spectatorilor şi chiar „corectitudinea" oficialilor. Sportivul nu se va lăsa surprins de toate acestea, orientarea lui spre ţinta-scop rămânând nealterată.

Exerciţii pentru atitudinile premotorii. Cercetările experimentale au dovedit că cei care sunt atenţi la pocnetul pistolului starterului au un timp de reacţie mai slab decât cei care-şi propun „să plece repede".

Montajul motric eficient se pregăteşte prin exerciţiile specifice, „ca la concurs", în partea a doua a încălzirii precum şi, foarte important, prin repetare mentală, imaginativă.

Sportivul îşi va imagina numai mişcările şi acţiunile tehnice şi tactice şi nu efectele lor la „spectatori". (Antrenamnetul mental este ceva mai mult decât această imaginare şi este dezvoltat în alt capitol).

B. Interesele, ideile dominante şi motivaţia. Dacă atenţia involuntară este provocată de caracteristicile fizice ale stimulilor, atenţia voluntară, acea atenţie care este legată de dorinţa de a obţine eficienţa acţiunilor, este declanşată şi menţinută datorită „variabilelor interne" psihice, şi anume de interese şi motivaţie. Interesele constituie „dominantele" după care funcţionează orientarea atenţiei, iar motivaţia, factorul intern de orientare şi energizare a acţiunilor.

Exerciţii şi condiţii:

Dezvoltarea la sportivi a unor interese cât mai largi despre sportul şi proba practicată (pregătire teoretică, literatură beletristică, descrieri şi povestiri din faptele deosebite ale altor sportivi etc);

Lecţii interesante, cu exerciţii noi, recurgându-se şi la jocuri, cultivându-se buna dispoziţie, spiritul de întrecere, cu aprecieri pozitive şi încurajatoare;

Folosirea variaţiei stimulilor: schimbări de intensitate a vocii, schimbarea locului de unde se face expunerea, folosirea unor pauze semnificative în vorbire, folosire de planşe sau diapozitive colorate diferit şi alternativ - pentru menţinerea atenţiei sportivilor, ceea ce, cu timpul, va duce la creşterea capacităţii de urmărire a lecţiei sau a altor situaţii/stimuli;

Formularea exactă a scopurilor/obiectivelor cu caracter general, de carieră sportivă, precum şi obiectivele intermediare, de etapă. în lecţii se vor enunţa de la început sarcinile şi nivelul pretins de realizare a lor;

Antrenorii să explice raţiunea după care se proiectează programul de pregătire, să explice de ce se fac exerciţiile, ce rol au în economia generală a pregătirii, ce scop urmăresc exerciţiile tactice etc.

Sportivii vor fi stimulaţi să studieze literatura tehnică-metodică, pentru cunoaşterea cerinţelor specifice şi pentru dezvoltarea curiozităţii, ca element important în orientarea specifică a atenţiei;

Sportivii să fie învăţaţi să pună întrebări despre ce rol au exerciţiile pe care le fac şi să sugereze şi ei noi exerciţii; în lumina şi după cerinţele „individualizării" antrenorul va purta discuţii cu fiecare sportiv, pentru cunoaşterea intereselor, motivelor şi orientării generale în sport şi în viaţă.

C. Recomandări generale privind orientarea atenţiei.

Prima condiţie este aceea de a analiza caracteristicile solicitărilor atenţionale ale sportului sau probei practicată de fiecare sportiv şi să se stabilească ce „tip atenţionai" solicită acesta, pentru a putea corela cerinţele sportului cu particularităţile sportivului;

Pentru atenţia externă se vor sublinia indicatorii pe care trebuie să-i urmărească sportivul, în ce ordine, la început mai puţini şi apoi mai mulţi;

Sportivul să-şi îndrepte atenţia spre ceea ce face şi ce va face, nu spre ce s-a întâmplat şi, firesc, nu mai poate fi schimbat;

Sportivul să fie atent la sarcina motrică tehnică-tactică şi nu la evoluţia scorului, care poate să-l distragă emoţional, fie că pierde, fie că va câştiga. El nu va fi capabil să fie atent, simultan, la două situaţii diferite;

Sportivul să se concentreze pe ce face el, pe ce controlează el, „aici şi acum,,;

În şedinţele de învăţare a tehnicii sportivii trebuie obişnuiţi să-şi analizeze senzaţiile din muşchi şi, în general, din întregul corp, senzaţii a căror reactualizare le va fi utilă în repetarea imaginativă şi apoi în antrenamentul mental;

Cerinţele deosebite faţă de orientarea şi menţinerea atenţiei să fie introduse la începutul lecţiilor, mai ales pentru sportivii începători;

În primele stagii ale pregătirii se recomandă să fie eliminaţi acei stimuli care pot distrage atenţia. Ei vor fi introduşi intenţionat în stadiul stăpânirii mijloacelor tehnice-tactice.

• Deprinderile sau obişnuinţele de concentrare şi menţinere a atenţiei asupra „ţintei-scop"

Concentrarea poate fi asemuită cu focalizarea, îndreptarea fascicolului unui reflector într-o anumită zonă. Metaforic Pavlov a vorbit în aceiaşi termeni despre zona de excitabilitate optimă din scoarţa creierului, zona cea mai eficientă pentru percepţie şi analiză.

A. în toate activităţile este nevoie însă şi de menţinerea focalizări un timp suficient pentru efectuarea lor. în sport, ca de altfel în numeroase profesiuni, menţinerea concentrării depline este absolut necesară. Cum factorii perturbatori sunt mulţi, externi, sau interni - oboseala, durerea, plictiseala -, se va recurge la mijloace şi exerciţii:

Antrenorul foloseşte mijloace de atenţionare (fluier, bătăi din palme, cuvinte-stimuli). Acestea au însă efecte de scurtă durată;

Antrenorul va căuta să facă lecţii şi exerciţii interesante, pentru a realiza la sportivi atenţia postvoluntară;

Antrenorul va stimula utilizarea atitudinilor mentale descrise mai sus şi va insista pentru menţinerea lor cât timp este nevoie. Apelul la efort voluntar este un apel şi la imaginea pozitivă de sine şi la sentimentul responsabilităţii sportivului;

Pe măsură ce capătă experienţă sportivii învaţă anumite poziţii, gesturi sau mişcări tipice, aşa numitele „rutine", prin care intră uşor în starea de concentrare asupra acţiunii care urmează;

Când atenţia este solicitată timp îndelungat, ca în tir sau tenis, se vor învăţa şi se vor folosi cuvinte şi expresii „stimul", sau gesturi de aranjare a ţinutei, de ştergere a rachetei, de „studiere" a unui detaliu din locul de start etc.;

În probele de durată atenţia poate să-şi „ia zborul". În acest caz sportivul va recurge la „stopul gândirii" şi va reveni intenţionat la sarcina curentă, folosind şi cuvinte „stimul", „autocomenzi,,.

Cunoscând că din timp în timp atenţia slăbeşte, sportivul va învăţa să facă scurte pauze „de comutare a focarului pe scoarţa creierului", pentru reenergizare, pauze pe care le va alege singur, când situaţia din teren permite acest lucru. O scurtă „relaxare" mentală şi musculară îl va repune în starea dorită de autocontrol.

Sportivii trebuie să înveţe de la marii gimnaşti sau jucători de tenis că la intrarea în sală sau pe teren nu trebuie să fie interesaţi de ce se întâmplă în sală sau incintă, să meargă mai mult cu privirea în jos, preocupaţi de gândurile lor, de ce şi cum vor face. Între execuţii discută puţin sau se ocupă de rachetă. Salutul publicului sau brigăzii de arbitri este formal, neangajant.

Sportivii pot urma exemplul marelui campion de şah Botvinik care, înaintea unui turneu, îşi petrecea ore întregi în sala unde urma să se ţină turneul, studiind fiecare detaliu de arhitectură şi de mobilier, pentru ca în timpul partidelor să nu-i fie distrasă atenţia de unul dintre ele.

Câteva exerciţii de efectuat acasă, pentru dezvoltarea concentrării:

Exerciţiul 1

Exerciţiul „grilei" sau al „grătarului" constă dintr-o foaie de format A4 pe care se face un caroiaj de 100 pătrăţele, în care se înscriu, la întâmplare, numere de la 00 la 99. Sportivul ţine în faţă planşa şi caută numerele în succesiunea lor, începând cu 00 - crescător sau cu 99 - descrescător. Se cronometrează durata realizării, sau se stabileşte câte numere s-au marcat într-un minut. Sarcina detectării numerelor poate fi complicată - căutare din doi în doi, cu adiţionarea unei unităţi, cu stimuli supraadăugaţi etc.

Exerciţiul 2

Repetarea mentală a ceea ce se desfăşoară pe teren. Sportivul îşi imaginează, ca într-un film, tot ce face din momentul sosirii în vestiar, începerea concursului şi diferitele situaţii posibile, împreună cu „scenariul" a ceea ce face el în mod concret. Exerciţiul acesta face parte din mijloacele însuşirii „antrenamentului mental" şi este dezvoltat la capitolul respectiv.

Exerciţiul 3

„Pendulul". Sportivul ia o sfoară de 30 cm de care agaţă un obiect oarecare (un breloc, de ex.). Cu cotul braţului îndemânatic sprijinit pe masă, ţine cu degetele „firul cu plumb" în poziţie verticală, având braţul înclinat oblic. După stabilizarea verticalităţii firului sportivul îşi imaginează că acesta face un cerc în sensul acelor ceasornicului. Va observa că în curând greutatea se mişca în direcţia imaginată. Se poate imagina şi mişcarea în sensul invers sau o mişcare mai complicată, cruce sau stea. Este, în acelaşi timp, un exerciţiu de concentrare şi de ilustrare a modului cum lucrează imaginaţia.

Exerciţiul 4

Sportivul stă comod în fotoliu şi priveşte obiectele din cameră. Pentru început îşi fixează privirea asupra unui obiect care-1 atrage mai mult, concentrându-se câteva minute asupra lui.

„Schimbă canalul" şi îşi propune să cuprindă dintr-o privire toate obiectele din cameră, cât mai multe simultan, la început cu mişcarea ochilor, apoi fixând privirea înainte şi încercând să cuprindă totul şi cu periferia vederii. închide apoi ochii şi-şi reprezintă cât mai multe dintre obiecte, locul şi caracteristicile lor. Când consideră că nu mai poate progresa, deschide ochii şi verifică exactitatea reţinerii celor percepute mai înainte. Exerciţiul se repetă de 2-3 ori pe zi, alternând concentarea pe un obiect cu concentrarea pe mai multe. Se va încerca acelaşi lucru şi la sală sau teren, în timpul liber. (Exerciţiile 1-4 sunt recomandate de Weinberg, 1988).

Exerciţiul 5

„Conştientizarea corporală". Exerciţiile constau din îndreptarea atenţiei asupra senzaţiilor provenite de la corpul propriu (poziţie, încordare, simţ cutanat - tact, presiune, temperatură - începând de la tălpi şi până în creştet, după recomandările făcute la capitolul respectiv, unde este descrisă detaliat tehnica aceasta.

Exerciţiul 6

Izolare de stimuli perturbatori externi:

Din aşezat comod, cu spatele drept (dacă aveţi dificultăţi în menţinerea poziţiei corecte a coloanei, sprijiniţi spatele), puneţi în apropierea dumneavoastră un ceas cu un tic-tac puternic: închideţi ochii, relaxaţi musculatura şi faceţi câteva respiraţii calmante. Spuneţi-vă apoi în limbaj interior că nu mai auziţi tic-tac-ul ceasornicului. Imaginaţi-vă că sunteţi insensibil la acţiunea stimulilor perturbatori. O dată familiarizaţi cu acest exerciţiu veţi putea decide în mod voluntar să auziţi numai acele sunete pe care doriţi să le auziţi.

La început, exerciţiul se execută 10-20 secunde, urmând să măriţi durata până la 1-2 minute.

Izolarea de stimuli exteriori este practicată în mod spontan de persoanele a căror profesie cere acest lucru, de exemplu lucrătorii din redacţia unui ziar. Experienţa a arătat însă că practicarea sistematică a acestui tip de exerciţii contribuie la educarea atenţiei, iar consumul energetic realizat de subiect pentru a se concentra în condiţii de zgomot devine mai mic.

Exerciţiul 7

Concentrarea atenţiei pe obiecte concrete:

Alegeţi o imagine simplă, neutră, de culoare odihnitoare (verde deschis, albastru deschis, cenuşiu etc.) desenată pe un carton. Plasaţi cartonul la 1 m - 1,50 m în faţa dumneavoastră, astfel încât să-1 puteţi privi fără dificultate. Aşezaţi-vă într-o poziţie comodă, relaxaţi musculatura şi faceţi câteva respiraţii liniştite. Fixaţi apoi centrul figurii (la început 10-20 secunde, apoi 1-2 minute), fără să clipiţi, până când figura începe să fluctueze; în acel moment aveţi senzaţia că ea îşi schimbă culoare, iar ochii încep să lăcrimeze. Închideţi apoi ochii şi relaxaţi-vă.

Exerciţiul 8

Concentrarea pe o imagine mentală:

Staţi într-o poziţie comodă şi relaxaţi musculatura. Faceţi câteva respiraţii calmante. Alegeţi o imagine simplă, neutră, de culoare odihnitoare şi căutaţi cu ochii închişi să vizualizaţi imaginea respectivă. încercaţi să vă reprezentaţi imaginea în toate detaliile ei. Veţi remarca faptul că imaginea aleasă tinde să fluctueze sau să dispară de pe ecranul men¬tal, care este invadat de gânduri fără legătură cu imaginea aleasă. Când acest lucru se întâmplă, readuceţi încet imaginea aleasă şi continuaţi să o vizualizaţi.

Exerciţiul 9

Exerciţiu de relaxare imaginativă (după Jencks, 1977):

„Imaginaţi-vă un boboc de floare de lotus în interiorul corpului dumneavoastră, situat undeva sub diafragmă, aproximativ la nivelul ombilicului. Floarea, atunci când e închisă, seamănă cu cele două palme împreunate. în timpul expiraţiei imaginaţi-vă că petalele se deschid încetişor, până când floarea rămâne complet deschisă. Imaginaţi-vă că floarea de lotus pluteşte pe o apă liniştită. Admiraţi frumuseţea florii. Imaginaţi-vă că sunteţi floarea care pluteşte pe apă. Observaţi frumuseţea petalelor albe, care strălucesc în soare. Imaginaţi-vă că floarea înmagazinează energie de la soare. Căutaţi să simţiţi energia acumulată de floare. Energia parcă vibrează. Percepeţi această energie în timpul inspiraţiei şi expiraţiei. Imaginaţi-vă apoi că în timpul inspiraţiei petalele se strâng din nou. în timp ce se închid ele absorb, parcă, energia şi vitalitatea căpătate de la soare. Imaginaţi-vă că acumulaţi în organism această energie. Lăsaţi petalele să se deschidă din nou în timpul expiraţiei. încercaţi să vă induceţi o stare de calm, seninătate, încredere în sine, linişte. Repetaţi exerciţiul de închidere şi deschidere a petalelor de câteva ori, urmărind mental inspiraţia şi expiraţia".

5. 3. Deplasarea, comutarea şi flexibilitatea atenţiei

În condiţiile în care comportamentul sportivului este dependent de schimbările situaţiilor din spaţiul activităţii şi de acţiunile diferite ale sale, ale partenerilor, ale adversarilor şi ale obiectului folosit în joc, atenţia nu poate rămâne concentrată pe un singur indicator sau pe o singură sarcină. (se iau în consideraţie situaţiile mai complexe, pe care le aflăm în jocuri, cele din alte sporturi - scrimă, box, lupte etc. - putând fi înţelese şi adaptate în consecinţă).

Vom considera deplasarea atenţiei ca o trecere de la un obiectiv la altul în mod intenţionat pentru dobândirea de informaţii relevante şi pentru luarea deciziei optime. Deplasarea e pe orizontală, într-o singură modalitate senzorială, de ex. în câmpul tactic, de la apărare la atac, de la poartă la semicerc etc.

Vorbim, de asemenea, de comutarea atenţiei, cu aproape acelaşi sens, pentru deplasarea intenţionată de la un registru senzorial, la altul, de la concentrarea pe poziţia şi echilibrul corpului, la simţul tactil al rachetei sau mingii, sau de la senzaţiile proprioceptive la concentrarea asupra ţintei în tir sau asupra coşului la baschet. Tot aşa comutăm atenţia de la modalitatea „largă", la „îngustă", fie internă, fie externă.

În sfârşit, sportivul va trebui să lupte împotriva distragerii atenţiei de către factorii interni sau externi amintiţi mai înainte, ca durerea, gândurile anxioase, presiunea ambianţei, oboseala sau stimulii perturbatori etc. etc.

Recomandări şi exerciţii:

A. Pentru imunitatea la factorii perturbatori sportivul va fi învăţat să-şi păstreze

atitudinea mentală de angajare în sarcina specifică şi să folosească formulele de autoreglare (cuvintele comenzi - aşa numitele 'cuvinte trăgaci' sau 'cuvinte declanşatoare'- sau de oprire a recepţiei semnalelor negative);

Introducerea în antrenamente, aşa cum am mai arătat, de stimuli nespecifici, puternici, neaşteptaţi cu insistarea ca sportivul să nu se lase influenţat de ei (în efectuarea unui exerciţiu care cere mare concentrare - în gimnastică, sau în aruncarea liberă la coş, la efectuarea serviciului din tenis sau volei etc);

Se vor face exerciţii de oprire a gândurilor negative care irump în mintea sportivului în situaţiile limită din întrecere şi care au efecte deconcentrative (tehnica „stopului gândirii")

B. Pentru dezvoltarea capacităţii de a deplasa atenţia de la un obiectiv la altul, după cum cere situaţia concretă, se vor crea, în antrenamente, condiţii experimentale-metodice, sportivul fiind sfătuit să-şi comute atenţia de la un obiectiv la altul, la comanda antrenorului, apoi la autocomandă, fiind obligat să relateze ce a văzut, ce a simţit, ce nu a mers bine, cum ar fi trebuit să facă etc. De exemplu, în construirea unui atac dintr-un joc, sportivul va acorda atenţie, pe rând, conducerii mingii, deplasării partenerilor, deplasării adversarilor, planului mental tactic, senzaţiilor proprioceptive şi tactile, respiraţiei, marcajelor terenului etc.

C. Pentru lărgirea sau îngustarea atenţiei sportivul va fi învăţat (va exersa singur, după ce a fost instruit) să treacă de la concentrarea (orientarea şi perceperea) asupra stimulilor multipli din teren la concentrarea pe un singur stimul, cum ar fi poziţia corpului în momentul execuţiei loviturii libere, apoi de la poziţie, la „ţintă" - poartă sau coş, şi invers, de la concentrarea pe un stimul la mai mulţi. Astfel de exerciţii sunt utile şi în sporturile cu evoluţii colective, cu obiecte, cum este gimnastica artistică, în care controlul obiectului şi al acţiunilor proprii trebuie coordonate cu perceperea acţiunilor celorlalte sportive.

În cazul jucătorilor de tenis sau volei, când se fac preluări de mingi lansate automat, sportivul poate să se concentreze asupra senzaţiilor propriilor mişcări, asupra execuţiei tehnice, poziţiilor, putând încerca diferite variante de preluare;

Pentru ultimele obiective, Weinberg (1988) recomandă metafora „comutatorului de canale" de la un televizor, „canalale" fiind modalităţile şi submodalităţile senzoriale sau lărgimea sau direcţia de orientare a atenţiei. Sportivul îşi va imagina şi comanda singur schimbarea „canalului" de la care doreşte să obţină informaţia (percepţia) utilă.

Vigilenţa, blocajele şi „starea de plutire"

Vigilenţa nu este altceva decât starea de conştientă, de atenţie susţinută asupra temei care-l preocupă pe sportiv. Ea poate „lipsi" în anumite momente, fiind un semn al distragerii, provocată de factorii amintiţi, sau al distracţiei, ca lipsă de concentrare sau ca orientare spre alţi stimuli, de regulă gânduri necontrolate.

Recomandări şi exerciţii

• Sportivul va fi învăţat să acorde egală atenţie tuturor situaţiilor, „evenimentelor" din câmpul tactic, să nu se lase surprins de acţiunile adversarilor, chiar dacă acestea nu sugerează un pericol imediat. Antrenorul sau colegul care remarcă momentul de distragere îl va atenţiona imediat pe sportiv;

• Sportivul trebuie să înveţe cum şi când să-şi relaxeze starea de concentrare intensă, între execuţia focurilor la tir, a asalturilor la scrimă etc.;

• Sportivul va fi sfătuit să nu recurgă la concentrarea maximă decât în situaţii extreme. O hiperconcentrare nu rezolvă bine sarcina. De exemplu un atlet a luat şapte staruri, de 10 până la 28 secunde de concentrare, înaintea ultimei încercări la triplu-salt, fără să reuşească performanţa dorită.

„Blocajul", provocat de intensitatea şi insolitul unor stimuli, care declanşează reacţii de panică la sportiv, este datorat apariţiei unui focar de excitaţie foarte puternic în scoarţa creierului şi care induce negativ celelalte sectoare care conduceau activitatea curentă. Numai un „declanşator" special poate anula acest focar, declanşator care poate fi un semnal sau un cuvânt pronunţat de antrenor, coleg sau de însuşi sportivul în cauză. Trăirea unor astfel de blocaje trebuie să fie şi prilej de învăţătură.

Starea de plutire sau de calm („centering", engl.), caracteristică marilor performeri, constă dintr-un bun echilibru între şinele corporal şi starea mentală, dintr-un control deplin al situaţiei, concentrarea venind automat. Utilizarea tehnicii Zen, pentru obţinerea atenţiei „senine" va fi foarte utilă sportivului, ajutându-l mai ales în momentele de declanşare a acţiunii (momentul de „fiat", „acum" , la o încercare - aruncare, elan la sărituri cu schiurile, sau la săritura de la platformă).

Atât sportivul cât şi antrenorul trebuie să aibă convingerea că „rezistenţa" la stimuli perturbatori se poate învăţa, se poate dezvolta.

Adaptarea nivelului de activare la stagiul învăţării şi la tipul deprinderilor utilizate se traduce prin necesitatea controlului asupra nivelului de activare. Hiperactivarea şi, corespunzător ei hipermotivaţia, nu conduce decât în rare cazuri la performanţă maximă. Recomandări şi exerciţii:

• Antrenorul va regla nivelul de activare a sportivilor prin maniera de a formula sarcinile şi de a-i motiva, pentru a realiza „optimul activării", mai ales la începutul învăţării actelor şi acţiunilor motrice. Orice supractivare sau anxietate (grija de a nu greşi) îl face pe sportiv să fie nesigur în execuţie;

În diferitele tipuri de sporturi nivelul activării trebuie acordat cu specificul lor. În deprinderile închise, care folosesc program motric autocondus, atenţia va fi îndreptată mai ales spre senzaţiile proprioceptive, de echilibru şi pe feedbackul respectiv. În deprinderile deschise, care depind şi de ce se întâmplă în teren, atenţia trebuie să fie distributivă, orientată spre indicatorii externi esenţiali ai performanţei, controlul proprioceptiv fiind în mare măsură automatizat prin exerciţii;

Deprinderile mai simple, cu verigi puţine (alergare de viteză, aruncări, tracţiuni), pot fi efectuate cu activare ridicată, în timp ce deprinderile complexe, de coordonare pretenţioasă (exerciţiile de gimnastică, săriturile la trambulină sau platformă), numai cu un nivel moderat sau scăzut de activare.

Nu se va ridica nivelul de activare când sportivul nu stăpâneşte bine mijloacele tehnice sau tactice. Degeaba va fi blamat, degeaba se va striga la el, pentru că va face totul în limita a ceea ce a învăţat la antrenamente, sub îndrumarea antrenorului.

Aflat în starea de „tensiune" aşteptând începerea întrecerii, sportivul va utiliza exerciţii de respiraţie şi relaxare, folosind rutinele comportamentale precompetiţionale.

Uneori suprasolicitările sunt asimilate stării de stres. Deprinderile de a face faţă stresului se formează mai greu, dar sunt utile şi pentru protejarea atenţiei sportivului, pentru evitarea blocajelor nedorite, păstrarea lucidităţii.

Rezumat

În strategia pregătirii pentru concurs, prin realizarea „stărilor psihice de preparaţie", sportivul învaţă să facă un inventar, o listă a succesiunii acţiunilor. Anticiparea lor mentală va declanşa şi starea de atenţie şi nivelul ei optim de funcţionare. Exerciţii de concentrare a atenţiei sunt deosebit de eficiente pentru persoanele care au nevoie, în activitatea lor, de o capacitate de concentrare crescută. În activitatea sportivă de înaltă performanţă există ramuri de sport (mai ales sporturi individuale) care cer o concentrare ieşită din comun, cum ar fi, de pildă, unele probe de tir (puşcă, pistol sau tir cu arcul).

Cuvinte cheie: stărilor psihice de preparaţie, atenţie orientativă, comutare, deplasarea atenţiei, stimuli perturbatori.

Test de autoevaluare

1. Care sunt cele mai indicate exerciţii de efectuat acasă, pentru dezvoltarea concentrării ?

2. Descrieţi caracteristicile blocajului.

3. La ce se referă starea de plutire ?

Concluzii

Atenţia este orientarea activităţii cognitive spre obiecte sau fenomene care prezintă o anumită importanţă pentru individ. Ca orientare ea este pregătire pentru receptarea stimulilor, din care se vor constitui percepţiile. Intensitatea şi durata concentrării depind atât de capacitatea proprie a sportivului, cât şi de însuşirile fenomenelor-stimuli.

Stabilitatea sau persistenţa atenţiei constă din posibilitatea de a te menţine concentrat pe o activitate timp mai îndelungat, fără momente de distragere, erori perceptive-acţionaie sau blocaje, ceea ce pretinde exerciţii specifice, mai ales în situaţii monotone. Un factor hotărâtor pentru persistenţa atenţiei asupra unei activităţi este constituit din preocuparea dominantă, de interes şi motivaţie.

Comutarea sau deplasarea atenţiei constă din capacitatea de a putea trece de la un obiect la altul, în mod intenţionat, în măsura în care unul sau altul dintre stimuli îşi pierde actualitatea pentru individ. Dar atenţia poate fi şi distrasă, deplasată de la centrul actual de interes la alt stimul extern (obiect/fenomen) care apare şi se impune prin forţa, intensitatea, noutatea sau neprevăzutul situaţiei.

UNITATEA DE STUDIU 6

ANTRENAMENTUL ŞI RELAXAREA: CONTRIBUŢII LA DEZVOLTAREA PSIHICĂ A SPORTIVULUI

Introducere

Obiectivele unităţii de studiu

Cunoştinţe preliminare

Resurse necesare şi recomandări de studiu

Durata medie a parcurgerii unităţii de studiu

6.1. Antrenamentul şi dezvoltarea sistemului psihic al sportivului

6.2. Conţinutul pregătirii psihologice a sportivilor

6.3. Relaxarea musculară Jacobson şi Antrenamentul autogen Schultz

Rezumatul unităţii de studiu

Test de autoevaluare

Concluzii

Introducere

Activitatea de la antrenament influenţează direct asupra percepţiile sportivului. Caracterul preponderent motric al acestei activităţi contribuie la dezvoltarea percepţiilor kinestezice, după cum dezvoltarea percepţiilor este strâns legată de caracterul ramurii de sport practicate.

Obiectivele unităţii de studiu:

- Definirea conceptelor de antrenament şi relaxare;

- Explicarea conţinutul pregătirii psihologice a sportivilor;

- Argumentarea metodele de reglare şi autoreglare a conduitei sportive: Relaxarea musculară Jacobson şi Antrenamentul autogen Schultz;

- Elaborarea modele de reglare şi autoreglare a conduitei sportive.

Cunoştinţe preliminare

Pentru parcurgerea acestui material sunt necesare cunoştinţe de psihologie generală.

Resurse necesare şi recomandări de studiu.

Resurse bibliografice:

1. Holdevici, I., Autosugestie şi relaxare, Editura Ceres, Bucureşti. 1995

2. Holdevici, I. şi Vasilescu, I.P. Autodepăşirea în sport, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1988 a

3. Holdevici, I. şi Vasilescu, I.P. Activitatea sportivă. Decizie, Autoreglare, Performanţa, Ed. Sport-Turism, Bucureşti. 1988 b.

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 - 3 ore.

6.1. Antrenamentul şi dezvoltarea sistemului psihic al sportivului

Psihicul reflectă adecvat condiţiile activităţii dominante pe care omul o desfăşoară. Munca de la antrenament este activitatea de bază a sportivului, alături de participarea la concursuri; ea lasă cele mai puternice urme asupra psihicului sportivului. Influenţele antrenamentului se manifestă, în egală măsură, atât în direcţia dezvoltării şi perfecţionării unor procese psihice cât şi aceea a formării unor trăsături pozitive de caracter. Percepţiile spaţiale, ale mişcărilor, ale timpului (tempou, ritm), ale orientării şi echilibrării corpului sunt permanent influenţate şi perfecţionate sub acţiunea exerciţiilor specifice ramurilor de sport: gimnastică, alergări, lupte, schi. Activitatea sistematică la antrenament şi concursuri duce la dezvoltarea percepţiilor specifice fiecărei ramuri de sport sub forma percepţiilor specializate: simţul mingii, simţul apei, simţul rachetei, simţul suliţei etc.

Împreună cu percepţiile se dezvoltă capacitatea de observaţie care se manifestă atât prin observarea caracteristicilor de spaţiu, timp şi forţă ale mişcărilor exterioare şi a particularităţilor producerii lor cât şi în observarea propriilor stări subiective. Observând corect acţiunile exterioare şi propriile stări şi mişcări, apreciindu-le şi diferenţiindu-le cu precizie, sportivul este capabil să execute acte motrice deosebit de complicate, cu un înalt grad de coordonare şi de adaptare la scopurile propuse.

În antrenament se educă şi reprezentările sportivilor, dezvoltate pe baza percepţiilor anterioare. Formarea reprezentărilor este un proces care se realizează pe toată perioada de pregătire; pe măsură ce creşte nivelul pregătirii sportivului se perfecţionează şi reprezentările, devenind din ce în ce mai complexe şi mai precise. îmbogăţirea progresivă a experienţei motrice şi a cunoştinţelor despre exerciţii dezvoltă reprezentările şi, odată cu aceasta, şi capacitatea de evocare a lor, de realizare a imaginilor de care sportivul are nevoie când exersează mental exerciţiul respectiv.

Împreună cu reprezentările se dezvoltă imaginaţia şi memoria motrică, deosebit de solicitate în unele ramuri sportive: gimnastică, patinaj artistic, stând la baza creării diferitelor combinaţii de exerciţii care sunt cu atât mai apreciate cu cât conţin elemente variate, noi şi de dificultate crescută.

În întreaga activitate sportivă gândirea joacă un rol de cea mai mare însemnătate, ea fiind cea care dirijează întregul comportament pe baza precizării scopului, sarcinilor şi a mijloacelor activităţii. Dezvoltarea gândirii se produce în direcţia creşterii rolului operaţiunilor mentale în procesul formării noţiunilor, în legătură cu achiziţionarea şi înţelegerea cunoştinţelor, precum şi în direcţia perfecţionării calităţilor gândirii sportivilor: operativitate, profunzime, rapiditate, întregul comportament tactic se bazează pe calităţile gândirii sportivilor, educată în timpul antrenamentelor.

Antrenamentul are efecte şi în ceea ce priveşte educarea unor trăsături de caracter, activitatea sportivă dezvoltă spiritul colectiv şi, odată cu dorinţa de victorie şi urmărire perseverentă a performanţei, se cultivă şi spiritul de cooperare. Sportivul este animat de optimism, de dorinţa de a învinge, îşi dezvoltă obişnuinţa de a munci consecvent pentru atingerea scopului propus. Atitudinea corectă faţă de adversar, ca şi atitudinea corectă faţă de regulile de conduită, de regulamentele de concurs şi deciziile arbitrilor se formează numai în antrenament.

6.2. Conţinutul pregătirii psihologice a sportivilor

Pregătirea teoretică constituie baza asigurării participării conştiente, adecvat orientate a sportivilor în activitatea sportivă. în acest sens se manifestă preocupări de formare şi dezvoltare a unui nivel de instruire şi cultură generală, cunoştinţe generale în domeniul igienei, fiziologiei, biochimiei, psihologiei, precum şi cunoştinţe din domeniul ramurii de sport practicate. De asemenea, se transmit cunoştinţe despre propria persoană, despre calităţile, carenţele şi disponibilităţile de evoluţie în performanţa sportivă.

Instruirea psihologică face parte din pregătirea teoretică a sportivilor, vizând cunoaşterea capacităţii sportivului de autocunoaştere şi autoeducaţie. Instruirea o face antrenorul sau medicul, folosind metodele clasice: prelegerea, conferinţa, povestirea, explicaţia, demonstraţia, filme, cu abordarea următoarelor probleme:

• ce este psihicul şi principalele lui manifestări;

• procese psihice de cunoaştere: senzaţii, percepţie, reprezentare, memorie, gândire, imaginaţie, atenţie

• mecanismele reglării voluntare şi afective, calităţile voinţei şi educarea lor; educarea stăpânirii emoţiilor, autocontrolul, conduita în situaţii stresante;

• personalitatea şi structura ei; caracteristicile aptitudinilor, temperamentului, caracterului; mijloace de educare;

• aspectele şi însemnătatea motivaţiei în învăţare şi obţinerea performanţelor;

• căile cunoaşterii de sine şi ale autoeducaţiei;

• psihologia grupului şi relaţiile preferenţiale de tip afectiv şi operaţional în grupul sportiv;

• tehnici de autoreglare sugestivă şi psihotonă; -tehnica antrenamentului mental;

• pregătirea psihică pentru concurs şi pentru un anumit adversar; -psihologia arbitrului şi spectatorilor; - psihologia succesului şi eşecului.

Pregătirea tactică reprezintă aplicarea unui sistem de idei, noţiuni şi priceperi la specificul şi variaţiile acţiunilor într-o ramură sau probă sportivă. Pricipalul element îl constituie gândirea sportivilor care trebuie să menţină un echilibru între speculaţia teoretică şi aplicarea practică a procedeelor. Gândirea sportivilor se manifestă rapid, intuitiv-concret în concurs dar pe baza prelucrării discursive a datelor, pa baza abstractizării şi generalizării.

Tactica reprezintă activitatea mental-acţională de rezolvare a situaţiilor problematice. Factorii psihici implicaţi sunt de ordin:

1. informaţional, spirala pregătirii psihice pentru concurs caracterizându-se tocmai prin prelucrarea adecvată a informaţiilor din afara şi din interiorul sportivului. Dacă informaţia utilă este valorificată, informaţia perturbatoare, falsă, intenţionat răuvoitoare trebuie evitată, dezvoltându-şi capacitatea de a selecta critic informaţiile şi de a rezista la influenţe sugestive care contravin montajelor proprii. Sportivul trebuie să înveţe să ecraneze orice informaţie care ar putea să-i reducă nivelul de aspiraţie sau încredere în sine. Se poate alcătui un dosar al concursului (al jocului) cu tot ce este reprezentativ informaţional:

• obiective;

• program-prognoză;

• plan concret de pregătire;

• precizarea variabilelor motivaţionale-individuale şi colective;

• exerciţii speciale;

• sarcini de individualizare a pregătirii;

• momente de evaluare/control.

Aceste aspecte urmează a fi prelucrate în lumina cerinţelor de realizare a unor eficiente stări de preparaţie-dispunere-anticipare-angrenare-modelare-aplicare-adaptare-analiză.

Informaţiile din concurs pot fi congruente sau nu cu cele anticipate. Confruntarea dintre anticipat şi prezent poate fi surprinzătoare, deconcertantă şi deci cu efecte de tulburare psihocomportamentală. Informaţiile din concurs (prestart sau din timpul desfăşurării) vor fi incluse în sistem şi vor influenţa mai mult sau mai puţin deciziile. Se vor urmări: situaţiile, comportamentele adversarilor şi alţi factori cu semnificaţie pentru deciziile şi conduitele operaţionale de concurs, prin: atitudini circumspecte, vigilenţă, evaluare critică, calm, încredere.

Fiecare pas al demersului pregătirii pentru concurs va ţine seama de complexul de informaţii, utilizându-l şi în raport de efecte, prin feed-back, operând anumite restructurări în conduită şi în însuşiri sistemul de informaţii utile în paşii următori:

2. decizional, cu caracter de activitate vectorială şi selectivă,/direcţiile şi mijloacele de acţiune fiind determinate de modul de prelucrare şi interpretare a informaţiilor obiective, de nivelul de aspiraţii, motive, precum şi: de situaţii, comportamentul adversarilor.

3. reglatorii: organizarea maximizată a comportamentului prin reglări adaptative-situaţionale şi de rezolvare creatoare a problemelor; orientarea gândurilor spre sarcina de execuţie, fără considerarea reacţiei altora la reuşita sau nereuşita lor; rezolvarea situaţiilor problemă prin exersarea schemelor operaţionale învăţate, aplicate situaţiilor frecvente, folosind algoritmi de rezolvare şi unele forme de transfer pozitiv şi prin căutarea de soluţii originale în care schemele se combină original, se modifică parţial sau sunt abandonate în favoarea unor conduite noi.

4. Pregătirea tehnică este direcţia în care se aplică datele psihologiei învăţării şi ale formării deprinderilor motrice.

Aspectele particulare ale acestei pregătiri depind de varietatea elementelor care urmează a fi însuşite, de mulţimea particularităţilor individuale şi a condiţiilor în care se află cei care învaţă. Metodologia învăţământului programat şi a autoinstruirii au cel mai larg câmp de dezvoltare în acest sens.

Fundamentarea psihologică a instruirii tehnice se reflectă de mecanismul învăţării- motrice;

Învăţarea perceptiv-motrică (exteroceptivă, proprioceptivă) -învăţarea inteligent-motrică (deprinderi deschise, de tip euristic). Pregătirea fizică generală şi specială priveşte aptitudinile motrice şi psihice pe care trebuie să le deţină şi să le dezvolte sportivii în raport direct cu cerinţele specifice ale ramurii sau probei sportive. Baza acestei pregătiri o constituie cunoaşterea calităţilor sportivilor şi a direcţiei în care acestea trebuie să se dezvolte. Fundamentarea psihologică a pregătirii fizice vizează luarea în considerare:

• raportul între fondul genetic aptitudinal şi exersare;

• aptitudini motrice şi dezvoltarea intereselor;

• coordonarea generală;

• kinestezia;

• coordonarea segmentară şi generală (care cresc foarte puţin)

Pregătirea fizică trebuie raportată la un complex aptitudinal psihomotric, reprezentat de viteză, rezistenţă, îndemânare, dar şi schema corporală, simţul ritmului, orientare în spaţiu, kinestezia, echilibrul, coordonarea generală şi segmentară.

Fiecare factor de antrenament are importanţa sa în realizarea performanţei sportive şi de aceea se impune, ca aceştia să nu aibă lacune în realizarea lor. De aceea, oportunitatea factorilor de antrenament prevede:

• a nu neglija nici unul dintre ei;

• fiecare dintre ei să fie dezvoltat la nivel optim la momentul potrivit, aldecvat cerinţelor, situaţiei şi contextului favorabil apariţiei performanţei sportive.

6.3. Relaxarea musculară progresivă Jacobson şi Antrenamentul autogen Schultz

Pentru controlul anxietăţii din sport, se pare că cea mai utilizată tehnică a fost dezvoltată de Dr. Edmund Jacobson. A numit-o relaxare progresivă, pentru că progresezi de la o grupă musculară la alta, până ce toate grupele musculare mari sunt acoperite. Această metodă are ca punct de plecare fiziologia musculară, caracterizându-se prin conştientizarea de către subiect a contracţiei şi relaxării diferitelor grupe musculare.

Subiectul, într-o poziţie comodă (de obicei, în decubitus dorsal), conştientizează iniţial prezenţa contracţiilor diferitelor grupe musculare. într-o fază ulterioară, subiectul este deprins cu relaxarea diferenţiată, de asemenea pe grupe musculare, iar în final acesta trebuie să conştientizeze tensiunile musculare reziduale şi să le reducă. Astfel se realizează progresiv şi analitic relaxarea musculară generală a întregului corp.

Indicaţii generale

Relaxarea progresivă se realizează prin încordarea şi relaxarea progresivă a tuturor marilor grupe musculare ale corpului. Ea implică tensionarea şi relaxarea anumitor muşchi, astfel încât să conştientizezi diferenţa dintre tensiune şi relaxare.

Concret, această abilitate este învăţată prin încordarea maximă a unui muşchi, identificarea senzaţiei tensiunii, apoi relaxarea completă a acestui muşchi şi sesizarea diferenţei.

Instructajul pentru un astfel de scenariu este următorul:

"Atenţia ta este concentrată asupra muşchilor, pentru ca devii suficient de sensibil şi identifici tensiunea oricărui muşchi, pentru a putea apoi să-l relaxezi.

Devenind tot mai abil în această tehnică, vei reuşi să recunoşti tensiunea unei anumite grupe musculare - gâtul, de exemplu - şi să elimini această tensiune înainte de a efectua o acţiune importantă".

Deşi există multe variante ale tehnicii lui Jacobson, sunt câteva condiţii care trebuie respectate:

• Fiecare aplicare a tehnicii relaxării progresive necesită realizarea unei poziţii confortabile, de preferinţă întins pe un covoraş, cu o pernă mică sub cap;

• Sportivul dezbracă îmbrăcămintea strâmtă, inclusiv pantofii;

• Lumina trebuie diminuată;

• Scoate lentilele de contact şi, dacă este cazul, subiectul închide ochii;

• Respiră adânc, de câteva ori.

"Scopul principal este să dobândeşti abilitatea de a te relaxa complet într-o perioadă scurtă de timp şi, eventual, să fii capabil să intri în relaxare chiar într-o situaţie stresantă".

În trei-patru şedinţe, mulţi dintre subiecţi reuşesc să se relaxeze într-un interval de cinci-zece minute. În această situaţie, tensiunea musculară poate fi ignorată.

Indicaţii specifice

"În fiecare etapă ţi se va cere să tensionezi o grupă musculară şi apoi să o relaxezi.

Trebuie să fi atent cum te simţi contractat, faţă de cum te simţi relaxat.

Această fază de tensiune ar trebui să dureze 5 până la 7 secunde (cât va dura şi faza de relaxare), dar să nu fii distras prea tare de faptul de a număra. Contractă muşchii până simţi într-adevăr tensiunea şi apoi relaxează-i.

Repetă exerciţiul pentru fiecare grupă musculară cel puţin de două ori înainte de a trece la următoarea grupă.

Cu cât devii mai priceput şi mai atent poţi omite faza de tensiune şi să-ţi concentrezi atenţia doar asupra relaxării.

Poţi începe exerciţiile prin a solicita pe cineva să-ţi citească instrucţiunile. Le poţi înregistra şi singur, dar este posibil să-ţi procuri chiar o înregistrare cu relaxarea progresivă".

Exerciţiul de relaxare progresivă (variantă adaptată de Irina Holdevici).

1. Simte-te cât mai confortabil.

- Hainele strâmte trebuie slăbite. Picioarele nu se încrucişează.

- Inspiră adânc, expiră lent şi cât mai relaxat posibil.

2. Ridică braţele şi întinde-le înainte

- Acum, apucă mâinile cât poţi de strâns.

- Observă tensiunea neplăcută a mâinilor şi degetelor.

- Menţine tensiunea 5 secunde; slăbeşte-o apoi pe jumătate şi mai menţine-o încă cinci secunde.

- Observă descreşterea tensiunii, dar fii în acelaşi timp concentrat asupra tensiunii

care este încă prezentă.

- Apoi relaxează complet mâinile.

- Observă cum tensiunea şi disconfortul se scurg din mâinile tale şi sunt înlocuite de senzaţiile de confort şi relaxare.

- Fii atent la contrastul dintre tensiunea pe care ai simţit-o şi relaxarea pe care tocmai o simţi.

- Concentrează-te asupra relaxării complete a mâinilor timp de 10-15 secunde.

3. Încordează puternic braţele pentru 5 secunde.

- Atenţie la senzaţia contracţiei.

- Redu apoi contracţia la jumătate pentru încă 5 secunde.

- Din nou fii atent la tensiunea care mai este încă prezentă.

- Acum relaxează braţele complet pentru 10-15 secunde şi fii foarte atent la relaxarea progresivă.

- Lasă braţele să se relaxeze moi, pe lângă corp.

4. Curbează degetele de la picioare cât poţi de tare.

- După 5 secunde relaxează-le pe jumătate şi păstrează această contracţie redusă încă 5 secunde.

- Apoi relaxează degetele complet şi fii atent la relaxarea care le cuprinde.

- Continuă să le relaxezi încă 10-15 secunde.

5. Încordează picioarele şi gambele.

- Păstrează tensiunea, puternic, 5 secunde; slăbeşte-o la jumătate încă 5 secunde.

- Relaxează complet picioarele şi gambele 10-15 secunde.

6. Întinde picioarele şi ridică-le la aproximativ 20 de centimetri de la podea şi încordează-ţi muşchii coapselor.

- Menţine contracţia 5 secunde; slăbeşte-o la jumătate încă 5 secunde, apoi relaxează-le complet.

- Concentrează-te asupra unei relaxări totale a picioarelor, gambelor şi coapselor

pentru încă 30 secunde.

7. Încordează fesele pentru 5 secunde, apoi slăbeşte contracţia la jumătate, încă 5 secunde.

- La sfârşit relaxează fesele şi fii atent la senzaţia de greutate şi relaxare.

- Concentrează-te, de asemenea, şi asupra relaxării celorlalte grupe musculare cu

care ai lucrat până acum.

8. Încordează cât poţi de tare muşchii abdominali, pentru 5 secunde şi fii atent la

contracţie.

- Apoi slăbeşte tensiunea la jumătate, înainte de a relaxa muşchii complet.

- Fii atent la răspândirea relaxării până când muşchii abdominali sunt complet relaxaţi.

9. Impreunează-ţi şi apasă-ţi palmele astfel încât să încordezi muşchii pieptului şi

umerilor.

- Menţine încordarea 5 secunde, apoi slăbeşte-o la jumătate pentru încă 5 secunde.

- Acum relaxează complet muşchii şi concentrează-te asupra relaxării lor până când sunt complet lipsiţi de vlagă şi relaxaţi.

- De asemenea, concentrează-te asupra grupelor musculare pe care le-ai relaxat mai devreme.

10. Împinge umerii înapoi cât poţi de mult, în aşa fel încât să încordezi muşchii spatelui.

- După 5 secunde slăbeşte tensiunea la jumătate, păstreaz-o 5 secunde şi concentrează-te asupra ei încă 5 secunde.

- Relaxează complet spatele şi muşchii umerilor.

- Concentrează-te asupra răspândirii relaxării în muşchi, până sunt complet relaxaţi.

11. În timp ce musculatura bustului, braţelor şi picioarelor este relaxată, tensionează, muşchii gâtului aplecând capul înainte până ce bărbia intră în piept.

- Menţine contracţia 5 secunde, slăbeşte-o la jumătate încă 5 secunde şi relaxează apoi complet gâtul.

- Lasă capul să atârne confortabil în timp ce te concentrezi asupra răspândirii relaxării în muşchii gâtului.

12. Strânge din dinţi şi observă tensiunea din musculatura maxilarelor.

- După 5 secunde slăbeşte tensiunea la jumătate timp, de alte 5 secunde şi apoi relaxeaz-o complet.

- Lasă-ţi gura să se relaxeze complet, cu buzele uşor depărtate şi concentrează-te

asupra relaxării totale a acestor muşchi, timp de 10-15 secunde.

13. Încordează limba împingând-o în cerul gurii cât de tare poţi.

- Menţine-o 5 secunde, apoi lasă tensiunea la jumătate şi menţine-o timp de încă 5 secunde, apoi relaxează limba complet.

- Fii atent la completa relaxare a muşchilor gâtului, maxilarelor şi limbii.

14. Cu ochii închişi, roteşte şi încrucişează globii oculari ca şi când ai privi în sus.

- Menţine tensiunea 5 secunde, apoi las-o la jumătate încă 5 secunde.

- Relaxează complet ochii.

- Fii atent la răspândirea relaxării în ochi şi, de asemenea, la relaxarea celorlalţi muşchi ai feţei.

15. Încreţeşte pielea capului şi frunţii atât de strâns cât poţi.

- Menţine tensiunea 5 secunde, apoi slăbeşte-o la jumătate pentru încă 5 secunde.

- Relaxează fruntea şi scalpul complet.

- Fii atent la senzaţia de relaxare care se răspândeşte, în contrast cu tensiunea dinainte.

- Concentrează-te acum, cam un minut, la relaxarea muşchilor întregului corp.

16. Controlul respiraţiei este unul dintre cele mai importante elemente ale relaxării.

Este posibil să obţii starea de relaxare printr-o respiraţie corectă.

- Fă câteva inspiraţii scurte, cam una pe secundă, până ce plămânii sunt plini.

- Ţine aerul 5 secunde şi apoi expiră cam 10 secunde, în timp ce te gândeşti la cuvântul „relaxare" sau „calm".

- Gândeşte-te la cuvânt în timp ce laşi aerul să iasă afară.

- Repetă asta de cel puţin cinci ori, de fiecare dată încercând să adânceşti starea de relaxare pe care o percepi.

Antrenamentul autogen Schultz

Antrenamentul autogen are la bază o concepţie globală asupra personalităţii, decontractia musculară şi viscerală reprezentând de fapt un mijloc de relaxare psihică.

Metoda cuprinde un ansamblu de exerciţii psihice şi fizice, astfel alcătuite pentru a realiza o decontracţie generală a organismului, exerciţii împărţite în două cicluri:

a. Ciclul inferior durează de la 6 luni până la 2 ani şi cuprinde exerciţii pentru:

- sistemul muscular (trăirea senzaţiei de greutate);

- sistemul vascular (senzaţia de căldură);

- cordul (calmarea bătăilor inimii);

- sistemul respirator (calmarea respiraţiei);

- reglarea funcţionalităţii organelor abdominale prin trăirea senzaţiei de căldură la nivelul plexului solar;

- vasoconstricţie la nivelul frunţii (subiectul îşi comandă răcirea frunţii).

Aceste exerciţii trebuie executate într-o ambianţă plăcută, fără stimulare luminoasă sau sonoră excesivă, subiectul găsindu-se într-una din poziţiile considerate clasice pentru relaxare:

- culcat pe spate (decubitus dorsal);

- aşezat comod în fotoliu;

- poziţia birjarului (aşezat pe un scaun, cu trunchiul aplecat înainte şi cu braţele atârnând relaxate).

În urma practicării acestor exerciţii, la majoritatea subiecţilor se constată o stare de calm, o liniştire generală fizică şi psihică.

b. Ciclul superior cuprinde, în special, exerciţii de concentrare (pe culoarea proprie, pe obiecte concrete, pe idei abstracte), căutarea sentimentului propriu (care în concepţia autorului e un fel de arhetip) şi interogarea propriului inconştient.

Practica a demonstrat că exerciţiile din ciclul superior sunt dificile, inaccesibile majorităţii subiecţilor şi în unele cazuri s-au dovedit a fi chiar nocive, ducând la perturbări psihice şi somatice.

Exerciţiile din cadrul primului ciclu, mai ales cele de percepere a greutăţii şi căldurii, sunt deosebit de eficiente, având o serie de aplicaţii practice, cum ar fi :

- ameliorarea odihnei;

- recuperarea după efort;

- creşterea capacităţii de concentrare;

- controlul emotivităţii;

- terapia nevrozelor;

- terapia unor boli psihosomatice etc.

Rezumat

Antrenamentul este forma de bază a muncii comune a antrenorului cu sportivul care se efectuează în vederea asigurării unei pregătiri multilaterale a acestuia, pentru participarea, cu succes, la întrecerile sportive.

Antrenamentul este un proces pedagogic, deosebit de complex, care cuprinde atât latura instructivă cât şi pe cea de pregătire şi de educare a sportivilor. Scopul antrenamentului este de a asigura o sporită capacitate de lucru a organismului, precum şi de a asigura pregătirea şi dezvoltarea multilaterală a sportivului, atât din punct de vedere fizic cât şi psihic, de a-l face apt să lupte în întrecerile sportive şi, în acelaşi timp, de a-i forma trăsături de personalitate. Laturile fundamentele ale antrenamentului sunt: instruirea, pregătirea şi educarea.

Cuvinte cheie: antrenament, dosar de joc, relaxare musculară progresivă, antrenament autogen.

Test de autoevaluare

1. Care sunt elementele de bază ale antrenamentului? (pag.65).

2. Descrieţi principalele componente ale unui dosar de joc. (pag.68).

3. Enumeraţi o serie de tehnici de relaxare (pag.70).

Concluzii

Antrenamentul se conectează cu educarea unor trăsături de caracter, activitatea sportivă dezvoltând spiritul colectiv şi cu spiritul de cooperare. Sportivul este animat de optimism, de dorinţa de a învinge, îşi dezvoltă obişnuinţabde a munci consecvent pentru atingerea scopului propus. Pregătirea sportivului pentru concurs se proiectează pe fondul acţiunilor viitoare, atât proprii cât şi ale adversarului. O pregătire pentru concurs presupune anticiparea intenţiilor adversarului, elaborarea unor căi noi de a-l surprinde prin elemente necunoscute de ordin tehnic şi tactic. În acelaşi timp fiecare sportiv are nevoie de beneficiile oferite de procedeele de relaxare.

UNITATEA DE STUDIU 7.

ANTRENAMENTUL MINTAL

Introducere

Obiectivele unităţii de studiu

Cunoştinţe preliminare

Resurse necesare şi recomandări de studiu

Durata medie a parcurgerii unităţii de studiu

7.1. Conţinutul antrenamentului mental

7.2. Mecanismele antrenamentului mental

7.3. Formele antrenamentului mintal: sugestia, autosugestia şi gândirea pozitivă

Rezumatul unităţii de studiu

Test de autoevaluare

Introducere

Parte a „antrenamentului total", antrenamentul mental s-a impus în ultimele decenii ca un mijloc complementar şi deosebit de valoros al pregătirii tehnico-tactice a sportivilor.

Obiectivele unităţii de studiu:

- Definirea antrenamentului mintal

- Argumentarea funcţionarii antrenamentului mental;

- Analiza formele antrenamentului mintal

Cunoştinţe preliminare

Pentru parcurgerea acestui material sunt necesare cunoştinţe de psihologie generală.

Resurse necesare şi recomandări de studiu.

Resurse bibliografice:

1. Holdevici Irina, Holdevici, I. Autosugestie şi relaxare, Editura Ceres, Bucureşti. 1995

2. Holdevici Irina, Gândirea pozitivă - Ghid practic de psihoterapie raţional-emotivă şi cognitiv-comportamentală, Editura Ştiinţă şi Tehnică, Bucureşti, 1999.

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 - 3 ore.

7.1. Conţinutul antrenamentului mental

Antrenamentul este o activitate dificilă, de lungă durată, cu intensitate mare care supune sportivii la eforturi deosebite, la regim sever de muncă şi viaţă, la solicitarea atenţiei, gândirii şi imaginaţiei, la exersarea îndelungată şi dificilă a deprinderilor tehnice şi tactice.

Munca pe care o depune sportivul pentru dezvoltarea calităţilor motrice tehnice sau tactice, pentru perfectarea unor procese psihice sau însuşiri ale persoanei, presupune în primul rând participarea lui conştientă; conştiinţa reprezentând formularea unor scopuri precise şi mobilizarea de eforturi de voinţă pentru realizarea acestora.

Există scopuri îndepărtate, în acest caz atitudinea conştientă a sportivului se manifestă prin perseverenţă, dorinţa de pregătire şi elan afectiv; scopuri apropiate prin care se urmăreşte atingerea unei anumite performanţe, obţinerea unei categorii de clasificare care stimulează, intensifică voinţa, sporeşte efortul conştient; scop imediat, manifestat în îndeplinirea sarcinilor concrete ale fiecărui antrenament, vizând elemente de tehnică şi tactică care trebuie îmbunătăţite, sporeşte interesul şi atenţia, precum şi efortul voluntar în timpul antrenamentului.

Interesul este legat de motivele activităţii, de factorii emoţionali, dintre care cel mai evident este satisfacţia dată de reuşita unui exerciţiu sau acţiuni, de obţinerea unui rezultat pentru care s-a depus un mare efort de pregătire. Această satisfacţie sporeşte încrederea în forţele proprii şi constituie un factor dinamogen pentru activitatea următoare. Pe măsură ce sportivul capătă experienţă, interesul se manifestă şi sub alte forme, legate de cunoaşterea teoretică a ramurii de sport, de studierea ei multilaterală, precum şi de cunoaşterea propriei persoane şi a particularităţilor sale.

Interesul poate fi considerat ca o formă specifică a motivaţiei, o orientare selectivă şi durabilă a persoanei spre anumite obiecte, persoane sau anumite domenii de activitate.

Existenţa interesului este o condiţie principală în formarea atitudinii creatoare faţă de activitate, manifestată prin tendinţa permanentă spre perfecţionare. Interesele pot fi clasificate după mai multe criterii:

• pe baza preocupărilor preferate, de exemplu, interesul pentru automobilism, turism, înot.

• pe baza trebuinţelor pe care le satisfac, adică pe baza motivaţiei de care â sunt susţinute; se poate vorbi de interesul de cunoaştere, interes pentru activităţile de transformare, de creare, de organizare şi conducere, interesul pentru producerea bunurilor materiale.

În practicarea sporturilor, rolul formării şi dezvoltării intereselor este foarte mare deoarece dobândirea succeselor în perfecţionarea tehnică şi tactică, în îmbunătăţirea metodicii antrenamentului nu este posibilă decât în condiţiile în care li se dezvoltă sportivilor interese largi şi multilaterale faţă de problemele specifice, în dezvoltarea lor, interesele pentru sport evoluează, la fel ca şi motivele, în raport de condiţiile activităţii şi de influenţele educative suferite de către sportiv. De la interesul situativ pentru activitatea propriu-zisă se trece la interesul pentm ramură manifestat prin tendinţa de a cunoaşte diferite performanţe, cine le-a realizat, prevederile regulamentului de concurs etc, a oi la interesul pentru cunoaşterea aprofundată a caracteristicilor tehnicii şi tacticii, a metodicii de antrenament, a datelor din ştiinţe biologice şi pedagogice care contribuie la dezvoltarea ramurilor respective şi la obţinerea celor mai bune performanţe.

Motivele şi interesele pentru activitate se împletesc strâns, influenţându-se unele pe altele. Existenţa unor interese largi, multilaterale cu privire la activitatea sportivă determină existenţa şi manifestarea unor motivaţii superioare, cu caracter profund social. înţelegerea rolului social al activităţii sportive în epoca contemporană se îmbină cu motivele şi interesele corespunzătoare care provoacă, stimulează şi susţine activitatea intensă depusă de sportivi pentru ridicarea performanţei la nivelul celei mai bune pe plan mondial.

Indiferent de categoria sportivilor, antrenorul are obligaţia de a stimula permanent interesul, de a înlătura monotonia provocată de o muncă uniforma şi neinteresantă, prin varierea exerciţiilor, schimbarea condiţiilor şi partenerilor la antrenament, modificări de metodică, adaptarea conţinutului pregătirii la particularităţile individuale ale sportivilor. La aceasta este necesar să se adauge studiul fotografiei, kinogramei sau filmului şi tehnica interpretării care trebuie să fie procedee nu numai de antrenorului, ci ale fiecărui sportiv care aspiră la rezultate înalte.

Atenţia- are un rol deosebit de important în însuşirea cunoştinţelor, principiilor şi deprinderilor. Sunt situaţii în care sportivii trebuie să facă eforturi mari pentru orientarea atenţiei în marile concursuri unde lupta este nu numai cu adversarul dar, mai ales, cu propria emoţie.

Posibilitatea de a fi atent tot timpul desfăşurării întrecerii (la box, lupte, scrimă haltere), mai ales când lucrează ore în şir, de a nu fi tulburat de ceea ce se petrece în afara probei la care participă, capacitatea de a restrânge câmpul atenţiei prin reprezentarea vie a sarcinii imediate din concurs, însuşirea de a deplasa uşor atenţia de la o acţiune la alta, sunt rezultate ale antrenamentului desfăşurat sistematic şi ştiinţific.

7.2. Mecanismele antrenamentului mental

Parte a „antrenamentului total", antrenamentul mental s-a impus în ultimele decenii ca un mijloc complementar şi deosebit de valoros al pregătirii tehnico-tactice a sportivilor.

Practicarea acestui gen de antrenament este justificată din cel puţin trei puncte de vedere. Primul ar fi acela că orice mijloc care poate aduce un progres cât de mic în antrenament şi performanţă trebuie utilizat; al doilea, de fond, că este o continuare nesolicitantă fizic a antrenamentului practic, pe care îl completează; al treilea, că, în anumite situaţii, ca accidentare, deplasări lungi, întreruperi fortuite ale antrenamentului practic, îl poate înlocui pe acesta cu rezultate deosebit de satisfăcătoare.

Argumentele în favoarea antrenamentului mental au fost aduse atât de către cercetători, cât şi de către sportivii înşişi care l-au utilizat. Primii au organizat experimente în care un grup a efectuat alternativ antrenamente practice şi mentale, iar alt grup numai antrenamente practice. Probele de control final au dovedit o creştere marcată a performanţei la grupa care a efectuat şi antrenament mental. Pentru numai 90 de minute de antrenament mental, timpul de parcurgere a distanţei pe 110 m garduri s-a scurtat cu 0,33 sec.

Cât despre sportivi, numeroşi sunt aceia care şi-au îndreptat atenţia asupra propriilor percepţii chinestezice, le-au analizat, le-au gândit şi reactualizat în orele de seară de după antrenament, fie pentru a înţelege de ce nu reuşesc o mişcare, fie pentru a o reţine şi repeta mental, pentru ca la antrenamentul următor mişcarea să „iasă". Personal am cunoscut câţiva atleţi depăşind net condiţia epocii şi a colegilor lor.

Încă de la sfârşitul secolului trecut, Secenov a descris fenomenele de exteriorizare a imaginii mişcărilor. Când cineva se gândeşte la o anumită mişcare, în muşchii săi se produc modificări de tonus, inervaţie, influx sanguin, care pot fi înregistrate şi deci obiectivate cu tehnici fiziologice potrivite. După ce tehnicile de investigare au progresat, s-au putut înregistra modificări de tipul electromiogramei, elctrodermogramei, pletismogramei, pneumogramei, retinogramei şi electroencefalogramei, ca urmare a imaginării unor mişcări. Cu ajutorul acestor tehnici s-au putut dovedi şi experimental efectele pozitive ale antrenamentului mental asupra performanţei.

Acest mecanism este un caz particular al relaţiei reciproce dintre obiectiv şi subiectiv în domeniul psihocomportamental.

Se cunoaşte faptul că orice excitare senzorială de o intensitate sesizabilă lasă urme în sistemul analizatorilor. Aceste urme pot fi simple imagini, dar pot fi şi reprezentări mai complexe care reproduc nu numai o singură stimulare senzorială, ci o percepţie integrală. De exemplu, putem avea imaginea pe retină a unei fulgerări dintr-o lampă electronică, precum putem avea reprezentarea unei acţiuni dintr-un joc sportiv, o săritură cu schiurile sau un croşeu la box.

Creierul nostru are şi capacitatea de a reactualiza prin cuvânt experienţa perceptiv-motrică dobândită prin exersare.

Se cunoaşte de asemenea faptul că în instruirea motrică „regula de aur" este de a realiza la elevi reprezentări motrice foarte exacte. Ei trebuie să aibă reprezentări clare despre mişcările pe care trebuie să le execute şi mai ales să fie capabili să se reprezinte pe ei în mişcare.

La sportivi se formează atât o reprezentare generală despre o anumită mişcare, cât şi o reprezentare de lucru, aşa cum se simte şi îşi imaginează propria execuţie. Această reprezentare de lucru depinde de mai mulţi factori şi condiţii, cum sunt:

- nivelul dezvoltării schemei corporale şi a chinesteziei;

- experienţa perceptivă ca urmare a înregistrării demonstraţiei antrenorului, execuţiei colegilor, execuţiile altora - fie pe teren, fie la film sau TV;

- experienţa perceptivă proprie ca urmare a execuţiilor de probă şi a diferitelor repetări;

- capacitatea de verbalizare, de exprimare în cuvinte - dacă se poate în limbaj terminologic sau simbolic - a acestor execuţii.

Reprezentările mişcărilor se mai numesc şi reprezentări ideomotrice, adică reprezentări care determină, declanşează mişcările. Ele stau la baza mecanismului mişcărilor voluntare, căci acestea nu se pot produce decât atunci când în creier apare imaginea-program a acţiunii orientată spre un anume scop.

Fără îndoială că reprezentările mişcărilor sunt mult mai complexe la sportivi decât la nesportivi, să zicem la spectatori. Aceştia din urmă au mai ales reprezentări vizuale şi mai vagi, unele reprezentări motrice. Dacă stau în tribună, ei fie că imită, în schiţă, gesturile „cheie" ale celor din teren sau ring, fie că, anticipându-le, le schiţează ca şi cum i-ar conduce pe sportivi.

La sportivi reprezentările mişcărilor au caracter complex, fiind plurisenzoriale, având componente, în acelaşi timp, vizuale, chinestezice, de orientare spaţio-temporale, cutanate etc. Evident este vorba de reprezentările „de lucru" ale mişcărilor şi acţiunilor proprii, pentru altele fiind şi ei în situaţia neiniţiaţilor.

Antrenamentul mental sau ideomotor este procesul de menţinere şi consolidare a reprezentărilor mişcărilor şi acţiunilor, având ca efect activarea formaţiilor neuromusculare şi deci creşterea eficienţei lucrului practic.

În practică antrenamentul mental se utilizează în mod deosebit în alternanţă cu antrenamentul propriu-zis, din raţiuni metodice lesne de înţeles (este vorba de o influenţare şi un control reciproc al acestora).

Unii cercetători consideră că antrenamentul mental este util atât pentru învăţarea, cât şi pentru îmbunătăţirea unui procedeu motric. În anumite condiţii de instruire, cu anumiţi sportivi, dacă li s-au oferit suficiente materiale intuitive, se poate realiza chiar învăţare.

Celelalte condiţii sunt de ordin metodic: sportivul trebuie învăţat să se concentreze asupra execuţiei şi să şi-o reprezinte; să efectueze şedinţe de 10 minute, zilnic, la câteva ore după antrenamentul practic; să precizeze de fiecare dată asupra căror caracteristici sau detalii ale mişcărilor sau acţiunii se va opri într-o anumită şedinţă; să controleze în antrenamentul practic valoarea celor imaginate.

Capacitatea de concentrare se educă progresiv, sportivul primind la început sarcina să observe atent execuţiile colegului, apoi pe ale sale şi să relateze despre caracteristicile spaţiale, de forţă, viteză şi coordonare ale acestora. Se trece apoi la imaginarea execuţiei altora (din cele observate în teren sau pe film) şi abia apoi la imaginarea execuţiei proprii, cu caracteristicile reale. In funcţie de capacitatea de menţinere în câmpul conştiinţei (atenţiei) a imaginii ideomotorii propuse, antrenamentul poate dura 10 sau chiar 20 de minute. La o concentrare intensă, aşa cum este bine să fie, 10 minute sunt suficiente.

Câteva exemple vor sugera mai bine efectele antrenamentului mental ca şi mecanismul lui. Se ştie că în gimnastica sportivă, execuţiile au o anumită structură şi o durată limitată. Atât gimnastele, cât şi gimnaştii au capacitatea de a-şi reprezenta execuţiile cu atât de mare precizie încât durata în reprezentare este identică cu durata execuţiei practice. În pauzele dintre execuţii sau aparate „acordarea motrică" se face mai mult în reprezentare, aceasta fiind însoţită mai ales de „schiţări" ale unor elemente mai deosebite.

Desigur, se va spune, acestea sunt valabile în sporturile individuale cu caracter de execuţii învăţate stereotip, dar în jocuri? Se cunosc cazuri şi în sporturile de luptă, ca şi în jocurile sportive unde sportivii „antrenează mental" diferite procedee de acţiuni. Este bine cunoscut faptul că celebrul fotbalist Beckenbauer obişnuia ca înainte de fiecare meci să-şi rezerve un sfert de oră „de meditaţie" asupra modului cum va acţiona în teren, în raport de adversari şi situaţiile probabile.

În afară de această utilitate, de învăţare, consolidare şi perfecţionare, antrenamentul mental s-a dovedit deosebit de eficient în situaţiile în care sportivii nu au putut efectua antrenament practic, din cauza unor accidente şi imobilizări, a unor îmbolnăviri, a deplasărilor lungi - în toate aceste situaţii el fiind un înlocuitor al antrenamentului real.

Un aspect deloc neglijabil în epoca actuală: antrenamentul mental completează antrenamentul practic în sporturile cu mare complexitate motrică şi consum mare de energie, în sporturile cu grad mare de periculozitate. „Criza de timp" în care se află pentatloniştii, boberii sau schiorii poate fi atenuată prin introducerea în programul zilnic a reprizelor de antrenament mental, fie la probele nelucrate în ziua respectivă, fie pentru completarea celor efectuate.

Plan - model de antrenament mental

Etapa I: Formarea reprezentărilor mişcărilor

• Antrenorul: - Demonstrează şi explică mişcările (tehnica gesturilor motrice) şi caracteristicile spaţiale, temporale, energetice ale acestora.

Utilizează şi alte mijloace intuitive şi verbale pentru clarificarea reprezentărilor mişcărilor: fotografii, chinograme, filme, înregistrări video, schiţe, indicaţii, recomandări, aprecieri, încurajări etc.

Conduce activitatea concretă a sportivilor. Îndrumă activitatea mentală a sportivilor în toate etapele antrenamentului.

• Sportivul: Urmăreşte atent, dar nu încordat, demonstraţiile şi expunerea antrenorului.

Reproduce verbal indicaţiile de execuţie.

Încearcă să execute după „model" şi indicaţii.

Relatează verbal ce a dorit, la ce s-a aşteptat şi ce a reuşit efectiv.

Execută şi repetă mişcări şi acţiuni care pot ajuta - prin transfer - învăţarea gesturilor motrice propuse.

Exersează practic gesturile motrice.

Analizează permanent nivelul execuţiei şi relatează antrenorului modificările şi progresele realizate.

Completează informaţiile despre mişcările în curs de învăţare, observând sistematic execuţiile altor sportivi, mai avansaţi sau mai eficienţi. Raportează despre ce a observat în mod deosebit la acestea, ce îi este util pentru propria activitate.

Face comparaţii între sine şi colegi.

Etapa a II-a: Educarea capacităţii de concentrare asupra propriilor reprezentări

 Sportivul: - învaţă să observe (studieze) atent fotografii şi chinograme ale execuţiei gesturilor motrice - ale altora sau proprii - analizând progresiv şi în etape diferitele momente ale actului motric, fazele mişcării sau segmentele corpului în mişcare. Observarea aceloraşi imagini se repetă mult, la intervale de o zi, câte 5-10 minute de fiecare dată, până ce sportivul apreciază că cunoaşte fiecare detaliu al execuţiei, putând imagina exact întreaga mişcare şi particularităţile ei de execuţie. Controlul se face prin relatarea caracteristicilor mişcărilor antrenorului, care urmăreşte permanent progresele elevului său. Se trece apoi la execuţia altui sportiv sau la execuţia gestului în altă condiţie.

Sportivul este învăţat să-şi reprezinte exact execuţiile pe care le va face în antrenament; i se vor da 10-20 secunde de concentrare asupra imaginii mişcării propuse pentru execuţie

După execuţie, sportivul îşi reprezintă (revizuieşte) mental timp de 5-10 secunde ce şi cum a executat, abia apoi relatează ce şi cum a făcut şi primeşte întărirea (aprecierea) de la antrenor.

Ajuns acasă, relaxat, refăcut parţial, îşi reprezintă de 3-5 ori execuţia considerată cea mai reuşită în antrenamentul zilei şi îşi propune repetarea acestei execuţii la antrenamentul de a doua zi.

Dacă sportivul are unele dificultăţi de concentrare a atenţiei asupra imaginilor sau execuţiilor altora sau proprii, se vor da sarcini limitate de observaţie şi de relatare (numai un moment al mişcării, numai un segment etc.) Se va grada apoi tempoul individual, până la dobândirea capacităţii de observare totală.

Etapa a III-a: Antrenamentul mental propriu-zis

• Se efectuează de către sportivii care au învăţat mişcările corect, la un nivel satisfăcător de pretenţie.

Şedinţe zilnice de 5 minute, apoi, pe măsura dobândirii capacităţii de control a reprezentărilor de 10-12 minute. Se efectuează când sportivul este liniştit şi relaxat.

Sportivul îşi reprezintă propria execuţie în forma şi cu caracteristicile optime, ca la concurs, menţinând în focarul conştiinţei foarte trează imaginea „de lucru"; dacă intervin alte imagini cu caracter afectogen (spectatori, antrenor, adversar etc.) spune „stop" şi reia mental mişcarea propusă.

Dacă întâmplător devine anxios sau nervos întrerupe, se relaxează, trece la o oarecare activitate neutră afectiv (clasare de timbre sau lectură, de exemplu) şi revine când crede că va putea să se concentreze.

Se recomandă camera aerisită înainte şi după şedinţa de antrenament mental, cu evitarea sau înlăturarea stimulilor perturbatori.

Se recomandă ca sportivul să noteze în jurnalul de autocontrol observaţiile sale asupra stărilor subiective şi efectelor fiecărei şedinţe de antrenament şi să discute cele notate cu antrenorul.

7.3. Formele antrenamentului mintal: sugestia, autosugestia şi gândirea pozitivă

Fenomenul sugestiei este cunoscut din cele mai vechi timpuri şi este folosit de multe ori în mod empiric de cei care doresc să obţină de la partenerii lor de comunicare fie un anumit fel de comportament, fie o modificare de atitudine.

Din punct de vedere ştiinţific sugestia constă din influenţarea altei persoane fără ca aceasta să-şi dea seama. Vladimir Gheorghiu (1977) arată că sugestia este o incitaţie susceptibilă să declanşeze reacţii spontane, comportament necritic şi necontrolat, care se desfăşoară mai mult sau mai puţin conştient. Sugestia poate influenţa toate procesele psihice, de la senzaţii şi percepţii, la raţionamente, atitudini si decizii. Citând un medic chirurg care utiliza sugestia postnarcotică, acesta a reuşit ca în 70% din cazuri să obţină absenţa durerilor postoperatorii.

În fenomenul sugestiv sunt de luat în consideraţie trei factori: incitaţia sugestivă, nivelul de sugestibilitate al persoanei în cauză şi reacţiile acesteia.

În relaţia directă, verbală şi neverbală cu sportivii adoptăm o atitudine de înţelegere şi încurajare. Prin modul suporţiv de adresare le propunem să utilizeze formule sugestive, atât de ordin general, aşa cum recomanda Coue în anii '30: „astăzi mă simt bine, foarte bine": „voi avea o zi bună" etc, cât şi specifice situaţiei de sportivi cu probleme aflaţi în proces de reechilibrare. Iată câteva din formulele autosugestive, adaptate după Heil (1993), Holdevici (1993) şi Iamandescu (1995), în situaţia sportivilor accidentaţi:

- „gheaţa alungă durerea şi face să mă simt mai bine";

- „sângele curge mai repede şi mai cald în articulaţie, hrănind ţesutul, care se reface mai repede";

- „pastilele acestea absorb durerea din ţesut şi-l calmează, refăcându-l mai repede";

- „pe măsură ce fac exerciţiile de antrenament mental ligamentele devin ca o ţesătură de oţel şi cauciuc tare dar flexibilă";

- „respiraţia adâncă îmi inundă corpul cu energie sănătoasă";

- „oasele au căpătat o reţea de fibre ca de oţel, care rezistă la solicitări";

- „când inspir zona dureroasă se vitalizează, iar când expir durerea dispare";

Tehnicile sugestive sunt complexe şi necesită dezvoltare specială.

• Exerciţii de gândire pozitivă

De multe ori năzuinţa oamenilor de a întreprinde o acţiune este împiedicată de ivirea unor îndoieli, a unor gânduri neraţionale, „negative". Acestea au darul de a anula concentarea pe esenţa problemei, de a submina încrederea în sine şi de a ridica nivelul anxietăţii.

Din cele mai vechi timpuri oamenii au observat că gândurile negre atrag după ele insuccesul şi, invers, că de cele mai multe ori gândurile pozitive, optimiste sunt urmate de rezultate bune.

În situaţiile de competiţie sau în evenimentele critice ale vieţii, cum este un insucces sau o accidentare, deprinderea de a gândi pozitiv este de mare ajutor.

Formarea deprinderii de a gândi pozitiv se bazează pe fenomenul de autosugestie şi de exprimare subvocală (exprimare în limbaj intern), în formă afirmativă. Unele afirmaţii pot fi formulate şi în formă sonoră, ceea ce va permite controlul şi ajutorul din partea psihologului sau profesorului-antrenor.

Cel care doreşte să-şi sporească eficienţa, să fie mai încrezător în sine şi să depăşească barierele pe care le ridică unele îndoieli trebuie, de la început, să-şi propună scopuri rezonabile, iar scopurile mari, deosebite să le fracţioneze în altele mai mici, imediate.

Pentru formarea deprinderii de a gândi pozitiv, sportivul trebuie să devină mai întâi capabil să înlăture gândurile negative care îi apar în minte. Acesta va învăţa însă să întâmpine şi alte momente dificile ale vieţii obişnuite sau ale activităţii profesionale, sportive sau familiale. Înainte de un eveniment important sau într-o situaţie dificilă faţă de care a manifestat gânduri negative, sportivul va trebui să înlăture gândirile negative, care sunt iraţionale, nefireşti şi păgubitoare.

Gândurile negative, însoţite de sentimentele corespunzătoare, creează aşa numita „autoprofeţie negativă", fiind urmate de lipsă de energie, lipsă de efort, fiind o scuză pentru insucces. Gândurile conduc corpul, iar imaginea unei acţiuni negative o provoacă aşa. Lipsa de încredere este, de regulă, rezultatul imaginii negative despre sine, în timp ce încrederea în sine este rezultatul imaginii pozitive.

Weinberg (1988) arată că deprinderea de a opri cursul gândurilor negative se obţine greu, iar cine doreşte să înveţe acest lucru trebuie să aibă răbdare.

• Stoparea gândurilor negative

“Când se iveşte un astfel de gând supărător, o temere, o neîncredere, vei folosi un cuvânt-comandă, „stop", de exemplu, sau un gest oarecare, pocnirea degetelor, bătaia palmei pe coapsă etc. Imediat vei orienta gândurile spre alt subiect, în formă pozitivă.

La început comanda se da cu voce tare, apoi şoptit, iar când tehnica s-a însuşit suficient, comanda se dă sub vocal (în gând).”

• Desensibilizarea

Există şi posibilitatea de a lupta împotriva imaginilor negative prin desensibilizare sau decondiţionare. “Când un astfel de gând apare, te opreşti asupra lui şi îl analizezi. Comanzi „stop", apoi iar îl imaginezi, iar îl opreşti, de câteva ori. Vei observa că şi în practică vei putea controla şi înlătura gândul negativ care-şi face loc în minte, involuntar. Se recomandă ca pentru început aceste exerciţii să le faci în stare de relaxare, de siguranţă afectivă”.

Iată câteva exemple date de Weinberg (1988): la: „Sper să nu ratez din nou", formulezi: „relaxează-te şi priveşte mingea"; la :„Nu voi câştiga niciodată jocul acesta", formulezi: „să iau punctul acesta" etc.

Lupta pentru înlăturarea gândurilor negative constă şi din eliminarea a ceea ce Albert Ellis numeşte convingeri iraţionale. De exemplu, când un sportiv spune „eu pot juca perfect", se minte pe sine, iar în realitate va fi dezamăgit ori de câte ori va avea cel mai mic insucces, va fi permanent tensionat. E bine să spună „fiecare poate greşi şi învăţa din greşeli". Tot atât de păgubitoare sunt şi afirmaţiile ca: „circumstanţele externe sunt cauza înfrângerii mele", „fiindcă am jucat prost în prima întâlnire, voi juca prost şi în celelalte", „rezultatele mele sportive spun cât de valoros sunt ca om" etc.

Tehnica „gândirii raţionale emotive" face parte din ansamblul restructurărilor cognitive, care constau din identificarea stimulilor sau elementelor care declanşează credinţele iraţionale, stabileşte răspunsurile interne la aceşti stimuli şi ajută subiectul să-şi modifice sistemul de credinţe iraţionale.

În sport hipnoza şi-a găsit multiple întrebuinţări de la utilizări în domeniul medicinii sportive recuperatorii în urma accidentelor la utilizări în antrenamentul stărilor psihice.

Obiectivele principale ale pregătirii psihologice a sportivilor care se pot realiza optim cu ajutorul hipnozei sunt (Holdevici, I., 1993, Epuran, M. et al., 2001, 2008):

1. reducerea emoţiilor negative şi a anxietăţii competiţionale,

2. creşterea rezistenţei la stres şi întărirea eului,

3. înlăturarea unor bariere psihice: teama de un anumit adversar, teren, situaţie, arbitru, teama de eşec sau de rezultat etc.

4. Antrenamentul mental în hipnoză pentru:

- învăţarea mai rapidă a deprinderilor motrice- perfecţionarea deprinderilor motrice,

- recuperarea deprinderilor motrice după accidentare sau îmbolnăvire,

- familiarizarea sportivului cu situaţia competiţională.

Pentru utilizarea adecvată şi cu succes a metodei este necesar să se ţină seama de câteva considerente:

1. Sportivii trebuie să fie bine informaţi cu privire la proceduri, obiectivul şi

utilitatea lor şi trebuie să aibă atitudini, expectaţii şi motivaţii pozitive faţă de utilizarea hipnozei.

2. Este necesară o bună colaborare între psiholog, sportiv şi antrenor, în

alegerea strategiilor şi a formulărilor sugestive.

3. Psihologul trebuie să ofere sugestii şi instrucţiuni care să crească controlul perceput al sportivului asupra desfăşurării procesului şi să faciliteze antrenamentul independent folosind autohipnoza.

4. Psihologul trebuie să fie foarte atent la feedbackurile verbale şi nonverbale atât în timpul şedinţelor cât şi în final şi să solicite în final feedback explicit, discutând cu sportivul despre experienţa avută.

Rezumat

Antrenamentul mental constă din repetări în reprezentare, nu concret-practice şi se bazează pe capacitatea dobândită prin instruire şi exersare de a conştientiza propriile acţiuni, de a le reactualiza gândind la ele, dându-le numai exprimare verbală corespunzătoare. întrucât actul imaginat produce şi modificările corespunzătoare în sistemul neuromuscular este lesne de înţeles că acest gen de antrenament conduce la îmbunătăţirea indicilor funcţionali psihomotrici. De asemenea hipnoza şi-a găsit multiple întrebuinţări în sport, de la utilizări în domeniul medicinii sportive recuperatorii în urma accidentelor la utilizări în antrenamentul stărilor psihice.

Cuvinte cheie: antrenament mental, gând negativ, autoprofeţie negativă, gând raţional, sugestii pozitive şi gândire pozitivă.

Test de autoevaluare

1. La ce face referire antrenamentul mental?

2. În ce mod funcţionează etapa a II-a a planului de antrenament mental?

3. În ce constă stoparea gândurilor negative ?

Concluzii

În mod antrenament mental se face pentru consolidarea şi perfecţionarea de către sportivii care şi-au însuşit tehnica de bază şi au capacitatea de conştientizare reclamată de metodica acestui gen de antrenament.

Prima condiţie în efectuarea antrenamentului mental este ca sportivul să aibă un nivel satisfăcător de însuşire a mişcărilor şi acţiunilor.

Practica antrenamentului mental are efecte educative asupra sportivului, prin creşterea nivelului de conştientizare a activităţii, prin disciplinarea gândirii, creşterea capacităţii de concentrare şi - în general - prin dezvoltarea autodeterminării, a conducerii conştiente a propriei activităţi.

Sugestia şi autosugestia deţin un rol important în optimizarea muncii sportivului alături de aplicarea unor intervenţii hipnotice.

UNITATEA DE STUDIU 8

STRESUL ÎN ACTIVITATEA SPORTIVĂ

Introducere

Obiectivele unităţii de studiu

Cunoştinţe preliminare

Resurse necesare şi recomandări de studiu

Durata medie a parcurgerii unităţii de studiu

8.1. Principalii factori de stres în activitatea sportivă

8.2. Caracteristicile agenţilor stresori

8.3. Strategiile adaptative la factorii de stres

Rezumatul unităţii de studiu

Test de autoevaluare

Concluzii

Introducere

Supraîncordările succesive, neurmate de refacerea energetică completă (fizică şi psihică) conduc la stress. Stările de stres se caracterizează prin faptul că reacţiile psihice şi fiziologice nu sunt integral specifice, iar indicii comportamentului nu reflectă complet tensiunea psihică şi fizică. Principalele reacţii sunt de natură hormonală, prin intensificarea hipotalamusului de care sunt legate tulburări afective caracteristice.

Obiectivele unităţii de studiu:

- Delimitarea factorilor de stres;

- Analiza principalilor factori de stres în activitatea sportivă ;

- Identificarea reacţiile la stres;

- Stabilirea caracteristicile agenţilor stresori în activitatea sportivă;

- Compararea condiţiile ce duc la apariţia stresului, atât din punct de vedere organizaţional cât şi personal;

- Efectuarea analizei strategiile adaptative la factorii de stres;

- Proiectarea modelelor de diagnosticare, prevenţie şi intervenţie a stresului în activitatea sportivă

Cunoştinţe preliminare

Pentru parcurgerea acestui material sunt necesare cunoştinţe de psihologie generală.

Resurse necesare şi recomandări de studiu.

Resurse bibliografice:

1. Epuran, M, Holdevici, I., Toniţa, F. Psihologia sportului de performanţă: teorie şi practică, Editura FEST, Bucureşti, 2001.

2. Iamandescu, B-I. Stresul psihic din perspectivă somatică şi psihosomatică, Editura Infomedica, Bucureşti, 2002.

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore.

8.1. Principalii factori de stres în activitatea sportivă

Agenţi stresanţi:

1. factori fizici: zgomote, temperatură ridicată sau scăzută, precipitaţii, altitudine;

2. factori specifici activităţii sportive:

- învingerea excitanţilor puternici şi neobişnuiţi care provoacă inhibiţia externă;

- acţiuni musculare intense, de scurtă durată, cu consum mare de energie;

- încordările musculare de lungă durată;

- acţiunile complexe care solicită capacitatea de diferenţiere;

- acţiunea în care condiţiile foarte variabile ale situaţiilor reclamă capacitatea de apreciere şi decizie;

- concursul sportiv devine stresant prin: însemnătatea absolută sau relativă a competiţiei, frecvenţa participării, valoarea adversarului, condiţiile de organizare, particularităţile arbitrajului, atitudinea spectatorilor în sensul în care influenţează negativ psihicul sportivului;

- antrenamentul şi condiţiile psihosociale: antrenamentele sunt cu atât mai dure cu cât pregătirea şi aspiraţiile sunt mai înalte; ele sunt stresante prin frecvenţă, lipsă de varietate, solicitare fizică şi psihică în raport cu pregătirea propriu-zisă, respectarea regimului de lucru şi de viaţă, natura relaţiilor inter-individuale nefavorabile, durata prea mare şi în condiţii de izolare a perioadelor de pregătire dinaintea marilor competiţii.

3. factori psihici:

- stările emoţionale create de apropierea concursului în care sportivul întrezăreşte posibilitatea afirmării sau eventualitatea eşecului;

- suprasolicitările de ordin intelectual în rezolvarea situaţiilor în alegerea şi modificare strategiilor.

Stările de limită pot fi discutate şi din punct de vedere al tensiunii psihice şi al variaţiei acesteia.

Tensiunea psihică oscilează, trecând de la stări depresive, de insuficienţă, de agitaţie la stări de excitaţie, entuziasm, inspiraţie, extaz. Apar şi stări conflictuale între tendinţele sportivului şi posibilităţile de realizare, între aspiraţia către performanţă şi tendinţa.

instinctivă de apărare, de evitare a insuccesului, a durerii, a accidentelor, între dorinţa de afirmare personală şi interesele grupului.

Barierele psihice:

Capacitatea de performanţă se fixează la un anumit nivel a cărei depăşire prezintă, îndeosebi, dificultăţi subiective, de hotărâre, încredere, convingere. Adesea bariera subiectivă este inconştientă, constituindu-se în timp, fie din însumarea unor eşecuri repetate, fie din acceptarea unor idei nestimulative. În sport, barierele pot fi concepute ca:

- limite ale unui nivel de performanţă încă neatins, de exemplu, graniţa de 8,90 la săritura în lungime;

- limite ale performanţei stabilite de un anumit sportiv care nu se poate depăşi pe sine; este vorba de fixarea nivelului de aspiraţie, chiar şi inconştient.

Barierele psihice sunt dublu condiţionate: social şi individual. Din punct de vedere social sunt determinate de influenţa opiniei grupului iar individual, barierele se constituie din multitudinea factorilor limitativi care conduc, prin repetare, la formarea unei atitudini subiective de neîncredere, de teamă. Barierele psihice din stările limită nu sunt nu numai afectiv-motivaţionale sau motrice, ci şi intelectuale. Lipsa de imaginaţie şi creativitate acţionează ca un obstacol pe care individul nu-l trece decât foarte greu, prin intermediul elementelor de tip stimulativ-activativ: sugestia încurajatoare, motivaţia, restructurări cognitive, reglări ale nivelului afectivităţii, restructurări în tehnică şi tactică.

Ajuns la cel mai înalt nivel, diferenţa este foarte mică între nivelurile de pregătire atinse de sportivi iar factorul cel mai important care decide câştigătorul este capacitatea de a face faţă presiuni psihologice. Printre aceşti factori se numără motivaţia, efortul, concentrarea, încrederea etc., însă un factor important este capacitatea de a suporta stresul competiţiei.

Epuizarea a fost definită ca o pierdere progresivă a entuziasmului, a energiei şi scopului. Pierderea energiei fizice şi emoţionale poate fi însoţită de atitudini negative, de convingerea diminuării performanţei, pierderea interesului, tendinţa de retragere sau renunţare.

Legea diminuării performanţei :ameliorările într-un anumit sport sunt notabile în stadiile timpurii ale învăţării, scăzând după ce se atinge un nivel înalt de performanţă.

Au existat autori (iniţial Zander), care în paralel cu conceptul de "stres" - au utilizat conceptul de "străin" care desemnează modificările durabile ale organismului determinate de stresori (analoge cu deformarea corpurilor sub efectul unei presiuni externe - termen preluat din tehnică).

După M. Golu stresul este o stare de tensiune, încordare, disconfort, determinată de agenţi afectogeni cu semnificaţie negativă (sau pozitivă, în cazul eustresului), de frustrare sau reprimare a unor motivaţii (trebuinţe, dorinţe, aspiraţii, inclusiv subsolicitarea), de dificultatea sau imposibilitatea rezolvării unor probleme.

În afara sublinierii dihotomiei semnificaţiei puternice pentru organism a agenţilor stresori negativi (distres) şi pozitivi (eustres), sunt reprezentate de includerea în rândul situaţiilor generatoare de stres a suprasolicitării cognitive-afective şi voliţionale şi a efectelor, unor agenţi fizici (zgomotul, adesea având şi o rezonanţă afectivă negativă), chimici (noxele ambientale) şi biologici (boala, ca sursă a unor reflexe aferente viscero-corticale), toţi aceşti stimuli non-psihologici producând - în ultimă instanţă - un stres psihic secundar. Un individ stresat trece prin reacţii specifice de alarmă, rezistenţă şi epuizare.

1. Alarma. În această etapă funcţiile psihofizice sunt temporar diminuate, organismul apelând la rezervele sale pentru apărare. Din punct de vedere psihologic, primele semne sunt manifestările comportamentale de nervozitate şi confuzie. Individul are tendinţa de a exagera chiar frustrările uşoare, transformându-le în dezastre; începe să uite, devine mai puţin obiectiv în aprecierea unor comportamente şi situaţii, este incapabil să se concentreze ca mai înainte, poate deveni certăreţ şi ostil

2. Rezistenţa: organismul încearcă să lupte cu toate rezervele sale pentru a menţine echilibrul funcţional. Evident, tabloul simptomatologie general va fi dependent şi de structura psihologică a persoanei: echilibru emoţional, motivaţie, structură atitudinală. Această etapă este asociată şi cu izbucniri emoţionale - mânie, agresivitate, individul "descărcându-se" astfel şi, uneori, restabilindu-şi echilibrul.

3. Epuizarea : s-au consumat importante cantităţi de energie, individul este apatic, a abandonat aproape total activitatea, fiind lipsit de eficienţă. Consumul prelungit sau excesiv de energie poate avea ca urmare probleme fiziologice şi emoţionale.

O definiţie sintetică stresului general este cea dată de A. von Eiff: reacţie psiho-fizică a organismului, generată de agenţi stresori ce acţionează pe calea organelor de simţ asupra creierului, punăndu-se în mişcare - datorită legăturilor cortico-limbice cu hipotalamusul - un şir întreg de reacţii neuro-vegetative şi endocrine, cu răsunet asupra întregului organism.

Lazarus şi Folkman definesc stresul drept un efort cognitiv şi comportamental, cu exprimare afectivă pregnantă, de a reduce, stăpâni sau tolera solicitările externe sau interne care depăşesc resursele personale.

Distres şi eustres

Cele două concepte, eustres şi distres, desemnează tipurile fundamentale de stres, reliefate de către Selye în 1973.

a) Distresul desemnează stresurile care au un potenţial nociv pentru organism.

La baza distresului există o neconcordanţă între resursele, abilităţile, capacităţile individului şi cerinţele sau necesităţile impuse acestuia. Situaţii cu o semnificaţie stresantă, pot fi descrise ca:

- ameninţare - este semnificaţia de anticipare a unui pericol;

- frustrare - ia naştere când un obstacol se interpune în realizarea unui scop;

- conflict - situaţia creată de interferenţa a două sau > solicitări cu motivaţii opuse, realizând o adevărată competiţie;

- rezolvarea unor probleme dificile sau imposibile (în raport cu contextul situaţional de rezolvare);

- suprasolicitarea peste limitele capacităţii intelectuale a individului; ;

- remanenta unor stări afective negative (eşec profesional sau de altă natură) sau redeşteptarea lor sub acţiunea unor excitanţi condiţionali (circumstanţiali), ori readuse la suprafaţa conştiinţei (prin vise, asociaţii de idei).

Lazarus subliniază caracterul subiectiv al perceperii de către individ a unor solicitări, evaluate ca depăşindu-i posibilităţile chiar dacă uneori realitatea este alta; distresul apărând când există un dezechilibru între solicitările obiective asupra organismului şi posibilităţile pe care subiectul consideră că le are spre a le face faţă.

Mc Grath introduce în rândul situaţiilor stresante, pe lângă cele de suprasolicitare (aparentă sau reală) şi situaţiile de subsolicitare (deprivarea senzorială, monotonie, lipsă de informaţie sau lipsă de activitate, soldate cu o gamă largă de stări psihice, mergând de la simpla plictiseală până la izolare externă).

b) Eustresul reprezintă tot o stare de stres, generată de stimuli cu semnificaţie benefică pentru individ, excitanţi plăcuţi ai ambianţei sau trăiri psihice pozitive, de la emoţii până la sentimente, consecinţele pentru organism fiind, în general, favorabile.

Agenţii stresori psihogeni acţionează pe calea organelor de simţ; în urma intervenţiei sale apar, la nivel cortical, procese psihice complexe şi variate, având ca rezultantă subiectivă o stare de tensiune care este resimţită aproape fizic.

8.2. Caracteristicile agenţilor stresori

• Agenţii stresori au un caracter potenţial stresant, generând totuşi stres psihic numai în anumite condiţii, chiar dacă unii dintre ei ar fi capabili să declanşeze un astfel de sindrom la majoritatea indivizilor;

• Acţionează şi pe calea celui de-al doilea sistem de semnalizare reprezentat prin cuvintele, ideile, procesele gândirii

•Stimulii senzoriali externi (senzaţiile, percepţiile şi reprezentările) precum şi excitaţiile interoceptive pot deveni agenţi stresori în două condiţii: atunci când bombardează scoarţa cerebrală timp îndelungat şi cu o intensitate crescută sau în cazul în care au o anumită semnificaţie pentru subiect (reacţiile ostile ale spectatorilor); au o semnificaţie electivă pentru subiect, cu mare rezonanţă afectiva.

• Parametrii de acţiune ai agenţilor stresori sunt reprezentaţi de intensitate, durată (inclusiv repetabilitate), de noutate, precum şi de bruscheţea cu care ei acţionează (agenţii stresori de mică intensitate dar cu durată prelungită

Clasificarea agenţilor stresori

S.B. Sells consideră că stresul psihic este generat de următoarele situaţii:

- circumstanţe care surprind individul nepregătit spre a le face faţă: lipsă de antrenament, incapacitate fizică şi intelectuală Ele echivalează cu bruscheţea acţiunii agenţilor stresori;

- miza este foarte mare, un răspuns favorabil având consecinţe importante pentru sportiv, în timp ce eşecul are un efect nociv, accentuând şi mai mult stresul psihic;

- gradul de angajare a sportivului

Agenţii psihici sunt excitanţii verbali sau nonverbali, dotaţi cu o semnificaţie (nocivă sau nu) decodificată subiectiv de către psihicul uman la nivelul operaţiilor gândirii, fundamentate prin sistemul de semnale, cu corespondent acţionai. Această decodificare, urmată de o evaluare prin intermediul proceselor cognitive, asigură raportarea situaţiei create din interacţiunea cu agenţii stresori la posibilităţile actuale sau viitoare ale sportivului. Acest proces de evaluare are şi un ecou afectiv care este propriu oricăror procese cognitive dar în stresul psihic ocupă un rol central, mulţi autori limitând sfera stresului psihic la multitudinea traumelor afective.

8.3. Strategii adaptative la factorii de stres

Lazarus, şi van Eiff prezintă o serie de strategii conştiente şi inconştiente,

1.Strategiile implicând acceptarea confruntării

Sunt reprezentate de:

Acţiunile conştiente cu caracter de conduită activă:

- efectuarea sarcinii, echivalentă cu lupta;

- evitarea, refuzul efectuării şi/sau îndepărtarea de agenţi stresori, considerat ca insurmontabil, echivalentă cu fuga;

- avalanşe de reacţii haotice, cu caracter de panică, dar având în subsidiar intenţia de opoziţie, de atitudine, activi (dar ineficienţi) faţă de situaţia stresantă;

Acţiuni conştiente pasive cuprinzând acte de noncombat, practic lipsă de răspuns efectiv la solicitare dar cu rezonanţă afectivă negativă intensă:

- apatia, resemnarea decurgând din aprecierea situaţiei ca fiind fără ieşire;

- panica, manifestată prin paralizia oricărei iniţiative, inhibiţia generalizată (consemnată de expresii curente ca: "şocat", "blocat").

Anumite tipuri de strategii adaptative din categoria celor de acceptare a confruntării sunt însoţite de o stare de teamă de diferite nuanţe şi intensităţi, iar cele pasive de un grad ridicat de frustrare. Corespondentul lor în planul reacţiei neuroendocrine de stres îl constituie reacţia

2. Strategiile implicând neaceptarea confruntării cu agenţii stresori (de amânare, ignorare, ocolire, reprimare) sunt inconştiente. Tot în această clasă pot fi apreciate şi strategii adaptative conştiente prin care subiectul a decis să amâne un răspuns decisiv sau să întrerupă, spre o, o substitui cu alte acţiuni, menite să reducă tensiunea provocată de incapacitatea de a răspunde adaptativ la agenţii stresori.

3. Strategii cognitive-comportamentale conştiente de ajustare (coping) axate pe evaluarea exigenţelor agenţilor stresori.

Cuprind:

a) Coping (ajustare) centrat pe problemă (coping vigilent). Este utilizat în cazul stresului psihic generat de situaţii, potenţial reversibile şi cuprinde evaluarea în plan mental a unor posibilităţi ce sunt la îndemâna de subiectului. în cadrul acestor conduite, subiectul: evocă experienţa anterioară, eventuale succese în aceleaşi situaţii; solicită informaţii şi caută mijloace; elaborează un plan de acţiune.

b) Coping (ajustare) centrat pe emoţii (coping evitant), generat de situaţiile fara ieşire, ireparabile (pierderea unui concurs important, etc.) are rol pozitiv atunci când nu depăşeşte o durată rezonabilă de timp.

Reprezintă o strategie pasivă de uitare, evitând confruntarea cu gravitatea situaţiei, subiectul încercând o detentă emoţională prin abandonarea tentativelor de rezolvare a problemei şi adoptarea unor strategii defensive constând în: negare, resemnare, fatalism, agresivitate.

Reevaluarea problemei

Constă în reducerea diferenţei percepute iniţial de subiect între gradul de ameninţare şi propriile resurse, fapt ce ajută la perceperea situaţiei ca fiind mai tolerabilă, reinterpretare pozitivă.

Stresul psihic este deci o reacţie de adaptare stridentă, la o constelaţie de factori, configurând o situaţie care solicită structurile reglatoare cele mai înalte ale psihicului, ameninţând să deregleze activitatea, fapt cu consecinţe inevitabile, potenţial nocive, asupra tuturor compartimentelor din subordine.

Luban Plozza şi colaboratorii consideră stresul ca pe o reacţie la stimulii ambientali care implică semnale de apărare şi de adaptare.

Aceeaşi autori, mergând pe linia nespecificităţii stresului, postulată de către Selye, îl consideră ca pe un sistem de protecţie care este acelaşi pentru orice tip de stimuli.

Rezistenţa psihicului, ca şi a organismului la stres în general şi la stresul psihic, în special, face ca răspunsul adaptativ, chiar dacă este dat cu consum sporit de energie, să nu lase urme vizibile decât într-un număr minim de cazuri, adeseori previzibile (scăderea rezistenţei biologice şi psihice a organismului este previzibilă în caz de intensitate sau durată neobişnuite ale acţiunii agenţilor stresori).

Indiferent de preţul adaptării în plan somatic ori psihic, stresul psihic lasă în urma lui două posibile modificări ale stării sistemului reprezentat de întregul organism:

- creşterea rezistenţei faţă de solicitări ulterioare identice sau similare cu aceea care l-a generat, în caz că subiectul a dominat, deşi stresat, situaţia inductoare a stresului psihic; se realizează un veritabil antrenament faţă de suprasolicitări psihice în circumstanţe potenţiale similare;

- - apariţia unei adevărate vulnerabilităţi faţă de stres ce reprezintă o capacitate a subiectului de a intra în stres mult mai uşor, la acţiunea aceloraşi agenţi stresori care i-au produs stresul psihic iniţial, în cazul în care acesta s-a soldat cu un eşec adaptativ: subiectul nu a reuşit să găsească cel mai potrivit răspuns faţă de situaţie sau consecinţele ei au fost nocive.

Rezumat

Stresul psihic apare atunci când aspiraţiile, ameninţările sau temerile percepute depăşesc capacităţile reale. Dacă competiţia, confruntarea sportivă începe să fie văzută mai degrabă ca o ameninţare decât ca o provocare, atunci competiţia devine stresantă. S-a demonstrat că oboseala, frustrarea sau apatia apar ca urmare a unor lungi perioade de stres şi de efort excesiv.

Datorăm lui Selye introducerea conceptului general de stres, definit ca o reacţie generală, nespecifică a organismului la acţiunea externă a unor factori numiţi agenţi stresori, de natură variată, fizică, chimică, biologică şi psihică.

Cuvinte cheie: agenţi stresori în activitatea sportivă, stres, strategii de adaptare, reevaluarea problemei.

Test de autoevaluare

1. Oferiţi o definiţie a eustresului.

2. Care sunt principalele strategii cognitiv-comportamentale de ajustare.

3. Explicaţi în ce constă rezolvarea problemei ?.

Concluzii

Constelaţiile de agenţi stresori au o natură variată în activitatea sportivă determinând situaţii stresante polimorfe cum este, de exemplu, desfăşurarea unei activităţi într-un ritm neadecvat cu perturbări senzoriale şi cu o durată prelungită pe fondul unei stări afective negative. În această situaţie reevaluarea problemei este o strategie utilizată în combaterea acestui tip de stres. Ea constă în reducerea diferenţei percepute iniţial de subiect între gradul de ameninţare şi propriile resurse, fapt ce ajută la perceperea situaţiei ca fiind mai tolerabilă, reinterpretare pozitivă.

UNITATEA DE STUDIU 9

PSIHOLOGIA PREGĂTIRII PRIN FACTORII ANTRENAMENTULUI

Introducere

Obiectivele unităţii de studiu

Cunoştinţe preliminare

Resurse necesare şi recomandări de studiu

Durata medie a parcurgerii unităţii de studiu

9.1. Pregătirea psihică: strategii, etape, componente, conţinut

9.2. Obiectivele pregătirii psihice

9.3. Metodele pregătirii psihice

9.4. Proiectarea pregătirii psihice

Rezumatul unităţii de studiu

Test de autoevaluare

Concluzii

Introducere

Pregătirea psihică de baza cuprinde - ca cerinţă - formarea personalităţii sportivului. Pregătirea psihică specifică ramurii sau probei sportive constă din dezvoltarea şi perfecţionarea acelor calităţi care condiţionează direct performanţa. Se ştie că sportivii de performanţă sunt oameni superior dotaţi. Performanţa sportivă este condiţionată nu numai de aptitudinile fizice şi motrice, ci şi de cele psihice. Fiecare sport, ramură sau probă cere alt complex de aptitudini. Comparaţi tirul cu săriturile cu schiurile, halterele cu voleiul, săritura cu prăjina cu scrima şi veţi vedea că, alături de unele aptitudini psihice mai generale, ca motivaţia, dorinţa de victorie, dârzenia, echilibrul emoţional, vom desprinde şi aptitudini sau calităţi psihice cu totul caracteristice fiecăruia dintre aceste sporturi sau probe.

Obiectivele unităţii de studiu:

- Prezentarea noţiunii pregătirea psihică prin factorii antrenamentului sportiv:

- Stabilirea etapelor pregătirii psihice;

- Determinarea metodelor pregătirii psihice;

- Argumentarea proiectarii pregătirii psihice

Cunoştinţe preliminare

Pentru parcurgerea acestui material sunt necesare cunoştinţe de psihologie generală.

Resurse necesare şi recomandări de studiu.

Resurse bibliografice:

3. Epuran, M, Holdevici, I., Toniţa, F. Psihologia sportului de performanţă: teorie şi practică, Editura FEST, Bucureşti, 2001.

4. Iamandescu, B-I. Stresul psihic din perspectivă somatică şi psihosomatică, Editura Infomedica, Bucureşti, 2002.

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore.

9.1. Pregătirea psihică: strategii, etape, componente, conţinut

Analiza psihologică a probelor sportive scoate în evidenţă tocmai acele calităţi psihice care condiţionează marea performanţă şi care trebuie deci să fie evaluate, dezvoltate şi perfecţionate la fiecare sportiv în funcţie de profilul şi nivelul său actual şi de perspectivă. Să luăm un singur exemplu, din domeniul atenţiei. Calităţile ei vor fi dezvoltate diferit la trăgătorul cu puşca sau pistol-viteză (concentrare, stabilitate), la luptător (vigilenţa) sau la jucătorul de handbal (distribuţie, volum, comutativitate).

Componentele pregătirii psihice:

· Pregătirea psihomotrică. Această latură s-a impus în ultimii ani ca rezultatul a analizei detaliate a conduitelor motrice tehnico-tactice, din care a rezultat că execuţiilor depinde de gradul dezvoltării unor funcţii psihomotrice ca schema corporală, lateralitatea, chinestezia, echilibrul static şi dinamic, spaţio-temporale, timpul de reacţie, anticipare şi coincidenţă, viteza de execuţie, comunicare prin mişcare.

· Pregătirea intelectuală, poate mai corect ar fi să se numească pregătirea cognitivă, ţine de din dezvoltarea funcţiilor şi mecanismelor de cunoaştere (informare) şi apreciere. Dezvoltarea atenţiei (detecţie, urmărire, comutare), a percepţiilor, a gândirii ca proces de cunoaştere raţională şi operaţională, decizie, precum şi de dezvoltarea memoriei şi imaginaţiei - toate acestea necesită solicitărilor specifice şi intense ale activităţii sportive performanţiale.

· Pregătirea afectivă. Se cunoaşte foarte bine funcţia reglatoare a afectivităţii constituită din dispoziţii, afecte, emoţii, sentimente şi pasiuni. Activatoare sau frenatoare, inhibitoare, afectivitatea - în relaţie cu funcţiile cognitive şi volitive - formează parametrii calitativi ai oricărei activităţi.

La sportivi vom urmări să dezvoltăm în principal stările afective cu caracter pozitiv. să asigurăm o bună dispoziţie pentru efortul din antrenament şi concurs, un bun «afectiv, stabilitate emoţională şi capacitate de stăpânire şi de control asupra emoţiilor, precum şi sentimente superioare intelectuale, estetice şi mai ales morale.

Pregătirea volitivă. Realizându-se prin eforturi mari şi foarte mari, performanţa sportivă solicită maximal calităţile de voinţă ale individului. Aceste calităţi trebuie dezvoltate sub aspectul lor activ, de mobilizare a energiilor şi de susţinere a nivelului angajamentului, sub aspectul pasiv, de abţinere, reţinere, răbdare, suportare a durerilor. Caracterul al voinţei constă din echilibrarea deplină a celor două direcţii - activă şi pasivă. Calităţile voinţei sunt: orientarea spre scopuri stabilite conştient, perseverenţa, curajul, iniţiativa, răbdarea. De domeniul activităţii voluntare depind nu numai energia susţinerii actelor motrice, ci şi învăţarea acestora (formarea priceperilor şi deprinderilor) şi desăvârşirea execuţiilor prin supra învăţare.

Formarea componentelor personalităţii. Personalitatea este un sistem foarte complex, a cărui formare şi dezvoltare constituie preocuparea centrală a tuturor factorilor educativi. Aici ne interesează influenţa sistematică a antrenorului asupra principalelor componente ale structurii personalităţii. Nu vom sublinia însemnătatea fiecăreia dintre aceste „dimensiuni", ci le vom enumera succint: orientarea filozofică generală, interesele, motivaţia, atitudinile, trăsăturile temperamentale, atitudinile specifice, trăsăturile caracteriale, conştiinţa de sine ş. a. Ne dăm seama cu uşurinţă de însemnătatea centrării atenţiei asupra acestor componente care întregesc profilul psihologic al sportivului, conferindu-i trăsăturile esenţiale ale unei orientări şi conduite de calitate.

Evident că dinamica dezvoltării psihice a sportivului este determinată de sex, vârstă, experienţă, nivel de solicitare, nivel de angrenare conştientă în acest proces şi - foarte important - de măiestria pedagogică a antrenorului şi climatul educaţional pe care ştie să-1 creeze şi să-1 menţină în grup (echipă).

Competenţele urmăresc educarea, dezvoltarea, ameliorarea sau perfecţionarea fiecărei însuşiri/calităţi care intră astfel în sfera de influenţare psihopedagogică.

· Competenţe generale (de sistem) privesc sistemul psihocomportamental în ansamblul său. Dezvoltarea multilaterală a personalităţii sportivului (şcolar, profesional, social, moral). Maximizarea capacităţii de performanţă pe baza dezvoltării, interacţiunii şi autoreglării diferitelor subsisteme ale sistemului psihic: cognitiv, afectiv, psihomotric, volitiv şi a componentelor personalităţii (atitudini, aptitudini, caracter).

·Competenţe specifice de sistem urmăresc dezvoltarea capacităţii de adaptare şi autoreglare la cerinţele şi situaţiile specifice sportului (eforturi mari, stres de antrenament şi competiţie, variabilitatea evenimentelor, variabilitatea relaţiilor umane, cerinţe şi restricţii caracteristice sportului); orchestrarea funcţiilor biologice cu cele psihice şi psiho-sociale şi dezvoltarea capacităţii de mobilizare a întregii energii potenţiale psihofizice; asigurarea funcţionării fără greşeală (fiabilitate) a întregului sistem psihocomportamental; dezvoltarea aspiraţiei spre rezultate superioare, a capacităţii de menţinere a obiectivelor în perspectivă, de anticipare; dezvoltarea capacităţii de refacere psihică.

·Componentele pregătirii psihice:

Psihomotorii includ - Aptitudini perceptive şi perceptiv-motrice, coordonare-dexteritate-ochire, aptitudini (calităţi) motrice, comunicare neverbală, ideomotricitate, relaxare, conştiinţa corpului, bilateralitatea, lateralitatea, dominanta stânga-dreapta, imaginea (schema) corporală, perceperea raportului corp-obiect-spaţiu, discriminarea vizuală, acuitate, urmărire, „simţul distanţei", memorie vizuală, acuitate, orientare şi urmărire, memorie auditivă, „simţul timpului", percepţii spaţio-temporale, aprecierea vitezei şi acceleraţiei obiectelor în mişcare în raport de spaţiu, perceperea plasării în spaţiu şi a deplasării obiectelor şi persoanelor, perceperea plasării şi deplasării corpului propriu în spaţiu, „simţul plasamentului".

Percepţia mişcării obiectelor în spaţiu a celor care vin şi a celor care se duc (direcţie, traiectorie, formă). Percepţia mişcării proprii include: impuls şi energie, coordonare, spaţiul şi timpul mişcării, eficienţa mişcării.

Percepţii specializate în ramura de sport specifică include: coordonare generală (a întregului corp), coordonare segmentară şi intersegmentară - homolaterală şi heterolaterală, coordonare complexă în mişcări şi poziţii neobişnuite, sincronizarea mişcărilor, echilibrul static şi dinamic, orientarea corpului şi a mişcărilor în spaţiu, dexteritatea degetelor şi a mâinilor - cu şi fără obiecte (aparate), dexteritatea picioarelor - cu şi fără obiecte (aparate), coordonare oculo-segmentară (ochi-mână; ochi-picior) - precizia ochirii, menţinerea ochirii, rezistenţa musculară, rezistenţa cardio-vasculară, forţa, supleţea, mişcări expresive, mişcări interpretative, reprezentări ideomotrice, exersarea mentală (în reprezentare), mobilizare prin limbaj intern, relaxarea musculară analitică, relaxare musculară globală, eglarea respiraţiei şi frecvenţei cardiace, egalarea undelor electrice alfa ale creierului prin biofeedback .

Intelectuale (cognitive) în formulare sintetică: atenţie şi vigilenţă, gândire reflexivă şi operatorie, gândire anticipativă, memorie.

Evaluare în formulare analitică: concepţia şi orientarea ştiinţifică, filosofică-axiologică, instruirea şcolară, pregătirea profesională, cultură generală, concentrarea (focalizarea) atenţiei pe sarcină (obiectiv, acţiune), puterea de concentrare a atenţiei (intensitate), stabilirea şi rezistenţa atenţiei la perturbaţii externe sau interne, deplasarea atenţiei, comutarea ei, volumul atenţiei, vigilenţa în aşteptare şi urmărire (pândă), spiritul de observaţie, analiza rapidă a situaţiilor, sinteza rapidă a situaţiilor, luciditatea în situaţii critice.

Conştientizarea obiectivelor şi sarcinilor şi a căilor de îndeplinire a lor - înţelegerea faptelor şi fenomenelor, înţelegerea tacticii adversarilor, înţelegerea stării de spirit a partenerilor, adversarilor şi altora, cunoştinţe teoretice, tehnice, tactice şi din ştiinţele sportului, cunoaşterea regulilor (algoritmilor) specifice de rezolvare a situaţiilor, calităţi ale gândirii creatoare în rezolvarea problemelor: originalitate, supleţe, lărgime, fluiditate, asociativitate, imaginaţie, capacitate de anticipare, decizie optimă, raţională şi rapidă în situaţii variabile sau stresante, lanificare (programare) mentală a acţiunilor, imaginare mentală a actelor, acţiunilor şi situaţiilor, exersare mentală a acţiunilor (antrenament mental), cunoaşterea şi imaginarea strategiilor de planificare şi rezolvare a acţiunilor şi activităţilor, cunoaşterea particularităţilor coechipierilor, planificarea mentală a comportamentului în concurs, vorbirea interioară: autocomenzi, autoîncurajări, controlul conduitelor propuse, gândirea pozitivă şi controlul gândirii negative, evaluarea obiectivă a situaţiilor, autoevaluarea obiectivă a capacităţilor şi comportamantelor proprii, a succeselor şi eşecurilor, memorie motrică, topografică şi a schemelor de acţiune, capacitatea de aplicare a cunoştinţelor, priceperilor şi deprinderilor în situaţii problematice şi/sau stresante.

În formulare sintetică - noţiuni, convingeri şi sentimente morale, comportament moral-civic-sportiv, maturitate afectivă. Echilibru şi stabilitate emoţională, adaptabilitate, stăpânire de sine, rezistenţă emoţională, optimism, participare etc., evaluarea situaţiilor şi comportamentelor în lumina valorilor morale.

În formulare analitică: noţiuni şi convingeri morale, însuşirea normelor şi regulilor speciale de comportare cerute de etica sportivă

Sentimente morale fundamentale (faţă de societate, semeni, muncă şi sine): patriotism şi mândrie patriotică, spirit colectiv; subordonarea intereselor individuale celor colective, prietenie, colegialitate, acceptarea altora, respectarea altora, spirit critic, dragoste de muncă, dăruire în muncă, responsabilitate în muncă, sentimentul datoriei, disciplină, respectarea bunurilor colective şi private, modestie, mândrie, respect de sine, spirit autocritic, încredere în sine

Deprinderi de comportare morală în activitatea familială, şcolară, profesională, socială şi sportivă. Evaluarea corectă a propriei persoane. Evitarea înfumurării sau subaprecierii. Comportament cinstit faţă de adversari. Evaluarea corectă a situaţiilor şi conduitelor morale proprii şi ale altora, în lumina sistemului de valori socio-morale.

Autoreglare emoţională: controlul emoţiilor şi ale reacţiilor inadecvate, al fricii, al tracului, al tulburărilor psihosomatice, controlul emoţiilor în situaţii de eşec, succes, accidente, controlul emoţiilor în situaţii neprevăzute, la apariţia şi şocul produs de factorii perturbatori, controlul emoţiilor în situaţii de suprasolicitare (dificultăţi fizice, psihice şi de comunicare, blocaje etc.), controlul emoţiilor prin încălzire, masaj, respiraţie, relaxare etc., anticiparea şi prevenirea situaţiilor şi reacţiilor de panică, conduite controlate în situaţii critice, rezistenţa specifică la situaţii stresante, critice şi autoreglarea corespunzătoare a conduitei, controlul disconfortului şi a durerilor, stăpânirea iritabilităţii şi agitaţiei, eliminarea încordării interioare, linişte interioară, încredere în sine, controlul agresivităţii, controlul şi amplificarea combativităţii, eliminarea temerilor, tendinţelor depresive, fobiilor, tonusului afectiv scăzut, învingerea fricii de a suferii, de a se accidenta, capacitatea de interiorizare şi stăpânire de sine, învingerea fricii de succes sau insucces.

Autoreglarea prin autosugestie - autoreglarea prin cuvânt: autocomenzi, autoîmbărbătare, controlul gândurilor: eliminarea gândurilor negative şi amplificarea gândurilor pozitive, autoreglare prin tehnici de relaxare (analitică, autogenă, psihotonă).

Participarea afectivă - dispoziţie de receptare şi conştientizare a stimulilor favorizanţi, implicarea afectivă în activităţile grupului, empatie pentru parteneri, colaborare, întrajutorare, asistenţă mutuală şi directă.

Volitive în formulare sintetică: calităţile voinţei, în manifestare izolată sau de ansamblu, capacitatea de efort voluntar maximal, autoreglarea activităţii voluntare în funcţie de scop, aspiraţii şi strategii.

În formulare analitică: orientarea activităţii spre scopuri clar formulate şi bine motivate, capacitatea de ierarhizare a scopurilor după criterii de însemnătate şi oportunitate, proiectarea realistă a strategiilor de acţionare în diferitele etape ale activităţii voluntare, ambiţia realizării obiectivelor propuse, independenţă şi spirit de iniţiativă, asumarea voluntară de sarcini şi îndeplinirea lor, disciplină şi ordine, menţinerea disciplinei tactice, stăpânirea de sine, respectarea deciziilor arbitrilor, curaj şi bărbăţie, combativitate, fermitate, dârzenie, perseverenţă, ambiţie, rezistenţă musculară şi organică, capacitate de mobilizare maximală fizică şi psihică.

Capacitatea de efort mare şi susţinut în depăşirea dificultăţilor subiective (bariere psihice, dureri, teamă de epuizare, oboseală senzorială sau mentală etc.). Capacitatea de efort mare şi susţinut în depăşirea dificultăţilor obiective (adversari duri, ambianţă ostilă sau nefavorabilă, oboseală anaerobă sau aerobă etc.).

Autoreglarea activităţilor voluntare de tip activ-mobilizator prin formule sugestive, activare, motivare optimă, nivel de aspiraţii ridicat. Autoreglarea activităţilor voluntare de tip inhibitor - abţinere, reţinere, stăpânirea reacţiilor impulsive, stăpânirea agresivităţii, stăpânirea „ieşirilor" afective de irascibilitate sau plâns etc.

Autoreglarea activităţilor voluntare de mare efort prin motivare şi mobilizare emoţional-sentimentală. Autoreglarea activităţii voluntare prin vorbirea internă, autocomenzi şi autoevaluare (în anticipare, programare şi desfăşurarea acţiunilor). Autoevaluarea critică a activităţii (ca desfăşurare şi efecte) în raport de aspiraţii, scopuri şi sistemul de valori. Privitoare la personalitate în formulare sintetică: atitudine corectă faţă de viaţă; concepţie ştiinţifică despre viaţă, societate şi muncă, atitudini şi mod de viaţă conforme cerinţelor activităţii sexuale normale şi renunţării la fumat, disponibilitate pentru munca susţinută, pentru eforturi maxime, combativitate, angajament total

Tăria de a renunţa la tot ce nu serveşte direct eficienţei comportamentului şi performanţei sportive: menţinerea disciplinei tactice, rezistenţa psihică generală, menţinerea permanentă în atenţie a „perspectivei", interese profunde şi variate pentru specialitatea sportivă (cunoştinţe ştiinţifice multidisciplinare, informare multilaterală cultural-sportivă),învăţarea unor metode care să-i permită sportivului să devină responsabil, să se menţină sănătos, să se autoregleze, motivaţia de performanţă (gustul performanţei, al riscului, angajament, activare, aspiraţie spre perfecţiune etc.), orchestrarea (armonizarea) funcţiilor psihice cu cele somatice, realizarea stadiului de concordanţă între scopuri, idealuri, sentimente şi conduită, unitatea (congruenţa) dintre „vorbe şi fapte", adaptabilitatea la solicitări situaţionale şi psihosociale, caracter integru: rezistenţă la factori perturbatori psiho-morali, consecvenţă, cinste, siguranţa (fiabilitatea) funcţionării sistemului psihic, vioiciune, energie, „deschidere" spre nou, activism, creativitate, capacitate de comunicare cu alţii (expresivitate, acceptare, empatie, argumentare), autocontrol şi fair-play, conştiinţa de sine (sferele psohomotrice, cognitivă, afectivă, voliţională, caracterială, atitudinală etc.), capacitatea autoeducaţiei, autoevaluare şi autocontol, capacitatea de autoreglare complexă, comportament socio-moral, favorabil colaborării cu semenii (seriozitate, disciplină, punctualitate, stimulare, încurajare, cooperare, adecvare, asistenţă mutuală), colaborare cu antrenorul şi cu echipa tehnică.

În rândurile de mai jos prezentăm, cu caracter de exemplificare, o listă a obiectivelor de pregătire psihică, pe „domenii educaţionale" şi factori ai antrenamentului, având în vedere cazul unei echipe sportive, cu posibilităţi de adaptare şi la sporturi individuale.

În formularea şi apoi în operaţionalizarea obiectivelor avem în vedere, în primul rând obiectivele generale-sociale: sportivii trebuie să fie şi să devină oameni cu un statut social - moral exemplar; să fie patrioţi, să le placă munca, să-i respecte pe ceilalţi şi să fie cooperanţi.

Al doilea nivel al obiectivelor priveşte activitatea sportivă, pentru care trebuie armonizate orientările didacticii moderne cu metodica antrenamentului sportiv.

Didactica modernă formulează triada obiectivelor cognitive, afective şi psihomotrice; metodica antrenamentului stabileşte obiective de pregătire fizică, tehnică, tactică, teoretică, psihică, refacere, artistică. Între cele două taxonomii de obiective nu este contradicţie, ele fiind privite doar din puncte de vedere diferite.

Primul punct de vedere este de ordin psihologic, al conţinutului factorilor psihocomportamentali care se propune să fie dezvoltaţi.

Al doilea punct de vedere este pragmatic, priveşte formarea aptitudinilor, capacităţilor şi deprinderilor care pot asigura performanţa sportivă.

9.2. Obiectivele pregătirii psihice

În formularea obiectivelor care stau la baza activităţii antrenorului acesta trebuie să pornească de la ideea că sportivul este o personalitate în activitate specifică şi ca trebuie tratat ca atare, că oricare dintre stimulii folosiţi (exerciţiile specifice de antrenament şi concurs) se adresează minţii, sufletului şi corpului acestei personalităţi.

Acesta este motivul pentru care obiectivele de instruire şi performanţă pe care el trebuie să le fixeze sunt formulate în termeni psihologici, ţinând seama şi de cerinţele cuprinse în programul de pregătire a sportivilor.

După cum se ştie, orice analiză sau tratare pe elemente componente nu reuşeşte să furnizeze toate caracteristicile întregului. Aşa şi aici, enumerarea obiectivelor după unul sau altul dintre criterii este numai o sugerare a ceea ce ar trebui făcut. Realitatea din „teren" este că atunci când întreprinzi o acţiune sau foloseşti o metodă urmăreşti efecte globale, sintetice, adresate întregului sistem al personalităţii sportivului. Din această cauză chiar unele formulări de obiective de un anumit gen (cognitiv, psihomotric sau de pregătire tehnică) cuprind într-o oarecare măsură şi componente din celelalte tipuri de obiective. Unele repetări sau suprapuneri sunt fireşti şi chiar intenţionate.

Lista obiectivelor propuse pentru pregătirea sportivilor (cazul unei echipe de jocuri sportive), adaptabile şi altor sporturi de interacţiune pozitivă:

A. Obiective ale domeniului cognitiv:

1. Pregătirea fizică - generală şi specială: informarea jucătorilor cu privire la însemnătatea aptitudinilor şi specificul lor în jocul sportiv, cunoştinţe generale despre metodele de dezvoltare a aptitudinilor - psihice şi motrice - la sportivi şi mai ales la jucători, informare specială privind aptitudinile psihomotrice şi coordinative şi însemnătatea lor pentru performanţa din jocul sportiv, cunoaşterea faptului ca manifestarea unor aptitudini motrice este susţinută de efortul voluntar şi de motivaţie, cunoaşterea faptului că o bună pregătire fizică îi dă sportivului încredere în sine, siguranţă şi optimism, punerea la dispoziţia jucătorilor a unui complex de exerciţii specifice pentru dezvoltarea calităţilor motrice şi pentru încălzire specifică, pe cât posibil individualizat, alcătuirea fişei personale de măsurare / evaluare a nivelului capacităţii aptitudinale cu rubrici pentru măsurările succesive.

2. Pregătirea tehnică: formarea convingerii că jocul sportiv pretinde o tehnică dusă la perfecţiune, pentru aceasta fiind necesare multe exerciţii, informarea jucătorilor despre mecanismele învăţării motrice, despre etapele învăţării, despre transfer şi despre condiţiile stabilităţii şi exactităţii deprinderilor, informarea sportivilor despre caracteristicile învăţării sociomotrice, ca ceva deosebit de important în jocurile sportive, în care tehnica nu poate fi pusă în valoare dacă nu este subsumată situaţiilor de interrelaţie cu colegii şi în raport de spaţiul de acţiune, convingerea jucătorilor că învăţarea tehnicii ţine în egală măsură de abilităţile motrice ca şi de inteligenţa pusă în joc pentru imaginarea, execuţia şi aprecierea mişcărilor, iniţierea jucătorilor în tehnica antrenamentului mental, ca mijloc de creştere a eficienţei învăţării, chestiune valabilă şi pentru pregătirea tactică, formarea convingerii că repetările, multe sau puţine, trebuie făcute cu atenţie, control, autoevaluare şi cu obiective de progres pentru fiecare element tehnic sau subrutină de execuţie, formarea convingerii că supraînvăţarea asigură eficienţa execuţiilor tehnice şi în prezenţa factorilor perturbatori (condiţii ambientale nefavorabile, emoţii puternice etc.), stabilirea unor criterii raţionale după care să evalueze execuţiile proprii şi ale colegilor; iniţierea jucătorilor asupra regulilor de comunicare cu antrenorul şi colegii în timpul instruirii, chestiune valabilă şi pentru celelalte componente ale pregătirii;

3. Pregătirea tactică: cunoaşterea caracteristicilor generale ale jocului sportiv şi ale condiţiilor realizării performanţei, cunoaşterea regulamentului jocului, cunoaşterea principiilor de construire a atacului şi apărării, în diferite variante, cunoaşterea, progresiv, a schemelor tactice, de la cele elementare la cele mai complicate, dezvoltarea spiritului de observaţie, a iniţiativei şi a creativităţii, formarea şi dezvoltarea calităţilor atenţiei şi vigilenţei, dezvoltarea calităţilor gândirii tactice: analiză, sinteză; fundamentare logică; critică, supleţe, rapiditate, creativitate, luciditate, evaluare corectă etc., formarea capacităţii de rezolvare a situaţiilor problematice

4. Pregătirea teoretică: urmărirea şi asigurarea frecventării şi pregătirii şcolare, dezvoltarea la jucători a unei filosofii corecte despre viaţă şi despre locul sportului în viaţa omului modern, clarificarea, pentru jucători, a faptului dacă performanţa sportivă este un ideal de viaţă, formarea cunoştinţelor din domeniul biologiei (anatomie, biochimie, fiziologie, control medical, igienă), psihologie şi sociologie, necesare şi utile pentru fundamentarea performanţei, formarea cunoştinţelor din domeniul teoriei şi metodicii antrenamentului sportiv, în special în sportul propriu, formarea cunoştinţelor privind regulamentul de organizare şi joc, de arbitraj, informare generală despre problemele sportului şi jocului sportiv respectiv, în ţară şi pe plan mondial: istoric, orientări, tendinţe, amatorism, profesionism, olimpism etc.

5. Pregătirea psihică: formarea personalităţii sportivilor după modelul proiectat al societăţii, personalitate complexă, echilibrată, morală, urmărirea realizării obiectivelor cognitive, afective, psihomotorii şi conative cuprinse şi descrise la componentele antrenamentului - fizic, tehnic, tactic, teoretic, refacere, artistic, formarea la jucători a sistemului de atitudini complexe (stări de preparaţie cognitiv- afectiv-conative, necesare pregătirii sportive şi pregătirii pentru concurs: dispunere (motivare), anticipare (proiectare, prevedere), antrenare – modelare - simulare, adaptare, analiză (feedback intern şi extern), formarea la jucători a 'deprinderilor psihice' de concentrare şi comutare a atenţiei (larg-îngust; in tern-extern), de observare-percepere a indicatorilor relevanţi din ambianţă, de imaginare şi antrenament mental, de stăpânire a emoţiilor, de control al anxietăţii şi stresului, de gândire pozitivă, de autoîncurajare, de colaborare, ascultare şi dialog cu coechipierii şi antrenorul, de stabilire şi urmărire a realizării obiectivelor propuse etc., dezvoltarea motivaţiei de performanţă, a ambiţiei şi a combativităţii.

6. Refacerea: informarea jucătorilor asupra necesităţii refacerii corecte, ştiinţifice şi asupra mijloacelor care trebuie utilizate pentru aceasta, cunoaşterea de către jucători că refacerea priveşte atât latura somato-fiziologică (oboseala aerobă sau anaerobă, epuizarea şi supra antrenamentul), cât şi latura psihică (succesul sau eşecul, plictiseala sau stresul psihic), informarea sportivilor despre tehnicile de psiho-relaxare utile în refacere, dar puţin practicate de sportivii noştri; utilitatea antrenamentului mental, imaginativ în condiţii de imobilizare sau imposibilitate de antrenament fizic real.

7. Pregătirea artistică: cunoaşterea faptului că gesturile şi acţiunile motrice corecte sunt, în acelaşi timp şi frumoase, apreciate de privitori, la fel, cunoaşterea faptului că jocul curat, corect, eficient satisface exigenţele managerilor şi publicului, convingerea că o ţinută corectă, un echipament estetic şi un comportament civilizat este apreciat pozitiv şi de adversari.

Obiective comune: dezvoltarea capacităţii de comunicare, motivarea, formarea capacităţii de evaluare, cunoaşterea terminologiei, cunoaşterea utilizării mijloacelor de realizare a pregătirii, de învăţare, de concurs, capacitate de descriere şi analiză, de sintetizare şi interpretare a datelor, cunoaşterea regulilor şi obiceiurilor, înţelegerea şi aplicarea lor

B. Obiective ale domeniului afectiv:

l. Pregătirea fizică: crearea dispunerii de a efectua pregătire susţinută, indiferent de greutăţi, evidenţierea şi lăudarea progresului realizat de jucători, implicarea afectivă în acţiunile echipei şi în colaborarea cu coechipierii.

2. Pregătirea tehnică: dezvoltarea emulaţiei pentru însuşirea corectă a elementelor tehnice, organizarea de jocuri şi întreceri pentru asigurarea unui climat de bună-dispoziţie.

3. Pregătirea tactică: dezvoltarea dorinţei de a învăţa combinaţiile tactice complicate şi de le aplica, dezvoltarea spiritului de colaborare cu partenerii, dezvoltarea subordonării tendinţelor individualiste, nevoilor şi sarcinilor grupului, dezvoltarea modestiei şi combaterea înfumurării şi supaaprecierii.

4. Pregătirea teoretică: interiorizarea convingerilor şi integrarea lor într-o filozofie totală, într-o concepţie corectă despre lume şi viaţă, stimularea dorinţei şi curiozităţii de a cunoaşte cât mai mult din domeniul sportului şi jocului sportiv propriu, dezvoltarea unui sistem de valori, acceptate şi reglatoare în activitatea lor sportivă.

5. Pregătirea psihică: dezvoltarea motivaţiei de performanţă, dezvoltarea afectivităţii pozitive în tot procesul pregătirii şi în afara lui, dezvoltarea patriotismului şi a dragostei pentru şcoala şi clubul sportiv proprii, formarea deprinderilor de control al emoţiilor negative, anxietăţii şi durerii, dezvoltarea capacităţii de a face faţă situaţiilor dificile sau stresante, dezvoltarea sentimentelor de cooperare, colaborare, întrajutorare cu colegii de echipă, dezvoltarea sentimentelor pozitive faţă de antrenor şi dezvoltarea capacităţii de dialog cu el.

6. Refacerea: formarea atitudinii de acceptare a efortului şi neplăcerilor acestuia în respectarea regimului refacerii.

7. Pregătirea artistică: cultivarea simţului estetic, al ordinii, curăţeniei şi disciplinei, formarea deprinderilor de comportament civilizat, educarea atitudinii negative faţă de fumat, alcool şi viaţă nesportivă, cultivarea fair-playului.

Comune: motivaţie şi participare angajată, cu bunăvoinţă şi entuziasm; dispoziţie de a recepta stimulii şi ordinele; sensibilitate la frumos, la ordine şi ritm; modestie şi fair-play, acceptarea unor valori şi preferinţe pentru anumite valori.

· Obiective ale domeniului psihomotor şi sociomotor:

l. Pregătirea fizică - dezvoltarea aptitudinilor motrice, dezvoltarea vitezei de reacţie, de repetiţie, de execuţie şi de deplasare, dezvoltarea rezistenţei generale şi anduranţei, dezvoltarea rezistenţei anaerobe şi mixte, dezvoltarea forţei şi detentei picioarelor şi braţelor, dezvoltarea supleţei şi abilităţii: schimbări de direcţii, opriri, fente, dezvoltarea capacităţilor coordinative.

2. Pregătirea tehnică: dezvoltarea pretensiunii şi manipulării mingii, dezvoltarea simţului kinestezic, dezvoltarea lateralităţii şi ambidextriei, dezvoltarea schemei corporale şi a imaginii corporale, dezvoltarea coordonării generale şi plurisegmentare, dezvoltarea calităţilor voinţei: dârzenie, perseverenţă, răbdare, suportarea durerilor.

3. Pregătirea tactică - perceperea relaţiilor corp: spaţiu, corp, parteneri; dezvoltarea percepţiilor vizuale şi a relaţiilor spaţiale sportivi/sportivi, sportivi/teren, dezvoltarea memoriei vizuale a situaţiilor tactice, formarea deprinderilor adaptative complexe, dezvoltarea comunicării neverbale, evaluarea partenerului, evaluarea adversarului şi folosirea lui pentru a obţine avantaje tactice, provocarea adversarului să comită greşeli, dezvoltarea capacităţii de colaborare cu coechipierii pentru organizarea acţiunilor.

4. Pregătirea psihică - conştientizare corporală, dezvoltarea imaginii şi conştiinţei de sine, conştientizarea ambianţei spaţiale, conştientizarea ambianţei sociale: spaţiul sociomotric din terenul de joc şi relaţiile cu partenerii şi adversarii, educarea capacităţii de stabilire a obiectivelor şi de realizare a lor, primirea şi acceptarea de responsabilităţi, asumarea riscului, dezvoltarea capacităţii de autoreglare a conduitelor motrice şi sociomotrice, dezvoltarea combativităţii şi perseverenţei în acţiunile de joc, dezvoltarea abilităţilor de a crea capcane şi de a-1 dezinforma pe adversar.

5. Refacerea - formarea obişnuinţelor de odihnă şi relaxare după eforturi intense, însuşirea tehnicilor antrenamentului de relaxare, formarea obişnuinţei de a efectua duşurile pe durata stabilită de antrenor.

6. Pregătirea artistică - dezvoltarea expresivităţii mişcărilor, cultivarea simţului estetic pentru mişcările corpului şi ale feţei, învăţarea controlului permanent al ţinutei corpului şi vestimentaţiei.

9.3. Metodele pregătirii psihice

S-a emis cândva părerea că pregătirea psihică nu se realizează prin mijloacele antrenamentului, ci prin mijloace speciale. In ultimele decenii a crescut nivelul de pregătire ştiinţifică şi metodică a antrenorilor. Acum este clar pentru toţi că, în primul rând, mijloacele pregătirii fizice, tehnice, tactice sau teoretice influenţează sfera psihică şi pot chiar realiza pregătirea psihologică dacă sunt folosite cu orientare spre scopurile acesteia, scopuri realist, dar şi corect formulate. Astfel, un exerciţiu de perfecţionare a tehnicii pasării mingii poate deveni foarte eficient pentru dezvoltarea vederii periferice şi pentru perceperea foarte exactă a ambianţei, în cazul în care pe teren se instalează câteva obstacole pe care sportivul trebuie să ţină seama dacă nu vrea să se lovească; un exerciţiu prelungit contribuie la educarea capacităţii de îndurare, a răbdării, a perseverenţei; unul neobişnuit, la educarea curajului. Fiecare antrenor va putea găsi atât exerciţiul cât şi metodica utilizării lui în scop psihoeducaţional, dacă îşi va propune aceasta.

Mijloacele pregătirii psihice vor fi luate din domeniul psihologiei, pedagogiei şi sociologiei. Ele sunt în permanenţă asociate cu metodele generale sau particularizate ale educaţiei: convingerea, exerciţiul, exemplul, aprobarea, dezaprobarea, întrecerea, modelarea, simularea, supraînvăţarea, suprasolicitarea (cu refacere adecvată !). Cum şi aceste metode au nevoie de un conţinut, de mijloace de realizare, cele mai adecvate se dovedesc a fi cele din domeniul activităţii sportive, căci curajul sau perseverenţa au, în sport, moduri foarte specifice de manifestare, care trebuie învăţate şi consolidate.

Mijloacele pregătirii vor fi alese din rândul metodelor şi tehnicilor psihologiei, psihoterapiei şipsihoigienei - cu consultarea şi sprijinul psihologilor sportivi Ele pot fi utilizate la copii şi adolescenţi, dar cu prudenţă şi în scop de instruire şi antrenare pentru stadiul superior al sportului de performanţă (aici sunt incluse tehnicile de relaxare, concentrare, autosugestive, de exemplu), şi în mod deosebit la juniori şi seniori în stadiile avansate ale performanţei.

Metodele pregătirii psihice greu pot fi despărţite de metodele „ intervenţiei" - consilierii, de metodele instruirii sau de cele psihoterapeutice.

Lista metodelor utilizate în pregătirea psihică a sportivilor este foarte lungă şi este caracterizată de cel mai „curat" eclectism (reunire de metode psihopedagogice, cu metode fiziologice, psihiatrice, cu tehnici orientale, etc.). Noi le-am grupat în metode din domeniul sau cu orientare pedagogică, psihagogică, somatofiziologică, psihofiziologică, psihologică, psihiatrică şi psihoigienică.

Practica ne demonstrează două aspecte metodologice:

Dependenţa selectării şi aplicării metodelor de provenienţa şi specializarea psihologilor: din domeniul academic, academic şi cu experienţă sportivă, din laboratoare de motor-learning, din laboratoare de expertiză psihologică sau din clinica de psihiatrie. Adăugăm „filosofia" sau apartenenţa la una sau alta din multiplele şcoli/curente psihologice (umaniste, structuraliste, behavioriste, psihanalitice, psihosomatice etc.).

Utilizarea acelor metode care au cele mai bune şi sigure efecte pentru anumite obiective, subiecţi şi situaţii - ca cerinţă şi demers real.

Metodele şi tehnicile utilizate în pregătirea şi refacerea psihică a sportivilor sunt grupate după criterii metodologice de origine (apartenenţă la domeniu sau mecanism) şi adresabilitate (obiectivul urmărit).

Pedagogice - de instruire şi educare: conversaţia; povestirea; demonstraţia; modelarea; exersarea; studiul individual; aprobarea; studiul de caz.

Somato - fiziologice (şi psihofiziologice): stretching; încălzire intensă; masaj.

De relaxare - analitică; antrenament autogen; relaxare alfagenică; relaxare dinamică-sofrologică; muz

De conştientizare a realului: conştientizare perceptivă mono- şi plurisenzorială; conştientizare corporală; conştientizarea ambianţei şi relaţiilor sociomotrice interindividuale; focalizarea atenţiei: îngustă, largă, internă, externă şi cu comutarea simţurilor.

Imaginative şi de programare lingvistică: imaginarea obiectelor; imaginarea situaţiilor şi acţiunilor motrice; repetarea în reprezentare; imaginarea pentru desensibilizare (decondiţionare); - metafore; vorbire pentru sine;

9.4. Proiectarea pregătirii psihice

Deşi au trecut mai bine de patru decenii de când pregătirea sportivilor se realizează planificat, în care scop se alcătuiesc „documente" adecvate, pregătirii psihice nu i s-a acordat atenţia necesară şi pe care ar fi meritat-o.

Majoritatea antrenorilor schiţează unele obiective generale privitoare la aceste aspect, dar nu merg mai departe, deşi în numeroase manuale sau monografii sunt prezentate modalităţi concrete de dezvoltare a strategiilor pregătirii psihice.

Formularea obiectivelor generale şi particulare, stabilirea metodelor, procedeelor, mijloacelor sau tehnicilor de lucru, eşalonarea intervenţiilor sau exerciţiilor în timp, vor fi alese de antrenor. Pentru o mai bună orientare şi organizare a demersului este recomandată consultarea psihologului sportiv.

Existenţa planurilor concrete va asigura perfecţionarea metodologiei pregătirii sportivilor, va stabili sarcinile fiecărui ciclu şi lecţie şi va sta la baza criteriilor de evaluare după o anumită perioadă de timp (nu mai mică de şase luni).

Controlul realizării programului de pregătire prezintă, pe de-o parte, cele două aspecte: curent şi de etapă, iar pe de altă parte, aspectul de control realizat de antrenor, cu mijloace mai simple şi cel realizat de psihologul specialist, cu mijloacele psihotehnice.

Cum factorii psihici nu pot fi totdeauna exprimaţi cantitativ, nivelul lor este apreciat de antrenor după criterii personale, pe care se va strădui să le menţină constante:

• la fiecare antrenament va observa conduita elevilor şi va evalua efectele exerciţiilor pe care le-a propus;

• după fiecare etapă va putea aprecia în ce măsură atitudinile, trăirile şi conduitele elevilor săi au marcat modificări. în raport de constatările făcute;

• va fixa obiectivele şi mijloacele etapei următoare.

Utilizarea unei fişe psihologice, în care sunt evaluate corect diferitele caracteristici psihocomportamentale ale sportivului îi va permite antrenorului să înregistreze progresele realizate în ameliorarea capacităţii psihice a acestuia.

Atragem atenţia asupra faptului că în domeniul educaţional efectele unor acţiuni pot să se lase aşteptate, că modificările sânt uneori greu de sesizat la intervale scurte de timp, ceea ce nu înseamnă că munca a fost inutilă. în munca de educare a personalităţii elevilor săi, antrenorul trebuie să fie răbdător, consecvent şi tenace.

Sprijinul unui psiholog-specialist este de mare folos antrenorului. Nu este nevoie de prezenţa permanentă a acestuia. Va fi suficient să cunoască sportivii şi să intervină la alcătuirea fişelor şi profilelor psihologice, la precizarea obiectivelor şi mijloacelor de realizare a pregătirii psihice, precum şi la testările şi retestările de etape. Dacă acesta va putea observa sistematic antrenamentele, concursurile şi celelalte activităţi ale grupului de sportivi, eficienţa muncii antrenorului va fi evident mai mare.

Faptul că recurge la psiholog (ca şi la medic) nu trebuie să-1 facă pe antrenor să gândească că-i vor fi diminuate meritele în obţinerea performanţelor, ci dimpotrivă. Performanţa sportivă de astăzi este produsul direct sau indirect al muncii şi cunoştinţelor unui mare număr de specialişti. Va fi şi mai bun antrenorul care va şti să ceară şi să utilizeze sprijinul cât mai larg al acestora. Oricum, el va rămâne figura centrală a procesului de pregătire a sportivilor.

Contribuţia psihologului la pregătirea psihică a sportivilor va putea depăşi cadrul schiţat în rândurile de mai sus, atunci când va fi integrat în echipa de tehnicieni. El va putea realiza activităţi de grup şi individuale pentru o mai deplină cunoaştere a sportivilor, dezbateri, convorbiri şi consultaţii, şedinţe de sugestie, antrenament psihoton, şedinţe de instruire psihologică şi altele.

În plus, lucru de loc neglijabil, prezenţa lui în grup îi va da încredere antrenorului că lucrează bine, că ceea ce face corespunde ţelurilor şi normelor. Uneori, şi antrenorii au nevoie de un plus de pregătire psihică.

Este necesar de a acorda cea mai mare atenţie pregătirii planificării printr-o analiză complexă a tuturor factorilor implicaţi în obţinerea performanţei între care:

• sportivii - vârstă, nivel de pregătire, sistem aptitudinal, sistem atitudinal etc.;

• ambianţa — categoria de competiţie, sarcina de performanţă, condiţiile organizatorice-materiale, competenţa factorilor pedagogici etc.

Sunt utilizate documentele de evidenţă şi toate celelalte informaţii culese în vederea obiectivizării factorilor pe care vă propuneţi să-i dezvoltaţi şi controlaţi. Fişa psihocomportamentală a sportivilor este documentul indispensabil al demersului.

În stabilirea obiectivelor generale şi particulare consultaţi persoanele care cunosc sportivii şi activitatea lor. în mod obligatoriu angrenaţi sportivii în întreaga operaţie de planificare şi de stabilire a căilor de realizare a obiectivelor.

Pregătirea psihică, la fel ca şi pregătirea generală a sportivului, ie dezvoltă în spirală, în mod progresiv, pe niveluri din ce în ce mai înalte. Componentele ei se influenţează reciproc şi permanent în cadrul sistemului psihic. În anumite perioade sau momente, unele dintre aceste componente sunt mai bine dezvoltate, au pondere mai mare şi le subordonează pe celelalte. Să nu confundaţi dezvoltarea prioritară a unei calităţi (aptitudini) sau funcţii psihice cu lipsa de armonie a sistemului. Defazarea dezvoltării calităţilor psihice trebuie să asigure consistenţa şi fiabilitatea sistemului psihic; măiestria voastră de acest mult râvnit deziderat.

În cadrul cercetării s-a propus ancheta sociologică cu ajutorul căreia a fost apreciat, în ce aspecte ale pregătirii sportivului este necesar componentul psihologic. În cercetare au participat 101 respondenţi, studenţi USEFS şi membrii echipelor sportive: lupte libere, rugbi, fotbal, volei, baschetbol, tenis de masă. Rezultatele cercetării sunt reflectate în tabelul de mai jos.

Rezumat

Cuvinte cheie: pregătire psihică, etape, componente, proiectare, conţinut, metode.

Test de autoevaluare

1. Oferiţi o definiţie a pregătirii psihice.

2. Care sunt principalele metode ale pregătirii psihice.

3. Explicaţi în ce constă proiectarea pregătirii psihice ?.

Concluzii

Pregătirea psihică, la fel ca şi pregătirea generală a sportivului, se dezvoltă în spirală, în mod progresiv, pe niveluri din ce în ce mai înalte. Componentele ei se influenţează reciproc şi permanent în cadrul sistemului psihic. În anumite perioade sau momente, unele dintre aceste componente sunt mai bine dezvoltate, au pondere mai mare şi le subordonează pe celelalte. Defazarea dezvoltării calităţilor psihice trebuie să asigure consistenţa şi fiabilitatea sistemului psihic.

UNITATEA DE STUDIU 10

CONŞTIENTIZAREA ACTIVITĂŢII SPORTIVE

Introducere

Obiectivele unităţii de studiu

Cunoştinţe preliminare

Resurse necesare şi recomandări de studiu

Durata medie a parcurgerii unităţii de studiu

10.1. Conştiinţa de sine a sportivilor

10.2. Căile conştientizării

Rezumatul unităţii de studiu

Test de autoevaluare

Concluzii

Introducere

Obiectivele unităţii de studiu:

- Formularea principalelor trăsături ale conştiinţei de sine a sportivilor;

- Determinarea căilor conştientizării

Cunoştinţe preliminare

Pentru parcurgerea acestui material sunt necesare cunoştinţe de psihologie generală.

Resurse necesare şi recomandări de studiu.

Resurse bibliografice:

5. Epuran, M, Holdevici, I., Toniţa, F. Psihologia sportului de performanţă: teorie şi practică, Editura FEST, Bucureşti, 2001.

6. Iamandescu, B-I. Stresul psihic din perspectivă somatică şi psihosomatică, Editura Infomedica, Bucureşti, 2002.

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore.

10.1. Conştiinţa de sine a sportivilor

Eficienţa conduitei sportive, nivelul superior al rezultatelor din concurs sunt tot mai des insistent puse în relaţie cu luciditatea, claritatea gândirii, capacitatea de anticipare, vigilenţă – pe scurt, cu gradul de conştiinţă pe care îl are sportivul. Toate acestea sunt de altfel atribute unei personalităţi superioare dezvoltate. În sportul de mare performanţă este dovedită ca indiscutabilă corelaţia foarte semnificativă dintre calitatea perfomerului şi trăsăturile „puternice” de personalitate.

Este factorul „conştiinţă” atât de important este, încât el a fost asimilat şi transferat din pedagogie în teoria antrenamentului, chiar dacă nu toţi autorii sunt anonimi în a-l adopta ca atare. Cunoscutul specialist L. P. Matveev ia în considerare principiile pedagogice didactice şi le aşează la temelia „legităţile antrenamentului sportiv”. Aceste principii, între care şi acelea al participării conştiente şi active, reprezintă normele călăuzitoare comune a antrenorilor şi sportivilor. Dietrich Harre formulează „principiile participării conştiente” alături de alte 5 din domeniul pedagogiei şi două specifice activităţi sportive. În timp ce L. P. Matveev consideră cunoscut acest principiu şi nu-l mai comentează, D. Harre îl dezvoltă şi-l exemplifică cu elemente concrete. [6]

Principiul conştientizării obligă la asigurarea, în primul rând de către antrenor, a acelor măsuri, acţiuni şi condiţii menite să conducă la creşterea nivelului de activare, a vigilenţei şi lucidităţii, la activizarea gândirii şi voinţei, la creşterea responsabilităţii sportivilor. În al doilea rând, sportivii sunt stimulaţi să adopte atitudini şi conduite conforme existenţilor acestui principiu.

Teoretic, întregul sistem de factori, procese, stări şi conduite ale sportivului trebuie pus în mişcare şi menţinut atât în antrenament şi concursuri, cât şi în activitatea şcolar-profesională şi în timpul liber, indiferent de loc, timp, ambianţă, relaţii.

În rezultatul observării s-a constatat că „conştientizarea” se realizează parţial, incomplet superficial. Dacă avem în vedere numai durata antrenamentului vom constata că de cele mai mult ori este luat în calcul timpul necesar echipării, desfăşurării efortului în teren şi timpul, destul de scurt pentru duş şi eventual refacere. În foarte puţin cazuri se rezervă şi se programează timp pentru pregătirea teoretică, tactic, analize, proiecţii, discuţii.

Se pare, de asemenea, că se acordă puţin importanţă şi puţin timp pentru discuţiile individuale al antrenorului cu sportivii pentru redactarea jurnalelor de autocontrol, pentru stabilirea perspectivilor fiecărui sportiv şi a programelor de autoperfecţionare sau de armonizare a scopurilor individuale cu cele ale grupului.

Considerăm că etapa actuală în care performanţele au atins nivel foarte înalt este necesara modificarea structurii şi conţinutului antrenamentului

Termenul „conştiinţă” este unul din termeni fundamentali ai psihologiei, o categorie de maximă generalitate care nu poate fi definită în câteva cuvinte, iar pe de altă parte din faptul că „conştiinţa” nu se limitează numai la a cunoaşte ceva, ci se extinde şi asupra modului cum omul îşi propune, urmăreşte şi apreciază ceea ce face, iar acestea nu numai prin raportarea la sin, ci şi prin referire la ceilalţi, la normalele şi valorile ideale ale societăţii.

În literatura de specialitate termenul conştiinţă este definită conform mai multor criterii

a) cunoştinţa ca reflectare cognitivă de către om a lumii materiale şi a propriei sale fiinţe (Rubinisteins): cunoaşterea „conştientă” constă în faptul că reflectarea dobândeşte „înţelegeri” pentru subiectul cunoscător.

Conştiinţa despre lume este condiţia existenţei şi adaptării activităţii omului la ambianţă.

Conştiinţa de sine, sau reflexia proprie fiinţe, modul de funcţionare a ei, calităţi, nevoi, năzuinţe experienţele anterioare etc., este condiţia autodezvoltării, a adoptării unor decizii adecvate, a autoreglării.

b) Conştiinţa ca rezultat al existenţei sociale. Omul fiind o fiinţă biopsihosocială, conştiinţa lui apărând şi dezvoltându-se în cadrul relaţiilor sociale de muncă şi comunicare.

Conştiinţa individuală este în interrelaţie cu cunoştinţa socială ,individul acordându-şi necesităţile subiective la cerinţele obiective ale societăţii, la normele şi lumea valorilor specifice acesteia. Adeziune lui la toate aceste cerinţe este conştiinţa deplinei integrări sociale şi deci a utilităţii activităţii sale.

c) Conştiinţa ca funcţie psihică de reglare superioară compartimentului uman.

Conştiinţa nu este numi reflectarea cognitivă, simplă înregistrare de fenomene şi eveniment, ci un complex de procese şi stări psihice în interacţiune dinamică. Ea angajează toate procesele psihice realizând o unitate caracteristică între cognitiv şi afectiv, între reflectare, semnificaţie în general şi semnificaţia pentru sine, trasând liniile de forţă ale activităţii adoptative care acordează cerinţele realităţii obiective cu sistemul trăsăturilor personale şi finalităţile Eu-lui.

Conştiinţa este deci instanţa autoreglajului voliţional-afectiv cu deplină luciditate şi claritate de scop şi mijloace, autoreglaj care angajează fiinţa proprie în raport cu alţii şi cu societatea, în mod anticipat.

Analizând structura personalităţii ca subiect al activităţii B.G. Ananiev a evidenţiat patru niveluri de activitate: nivelul activităţii integre; nivelul acţiuni (element unitar al activităţii); nivelul marcomişcărilor (elemente constructive ale acţiunii); nivelul microcomenzior (elemente constructive ale macramişcărilor).

Primele două niveluri sunt considerate molare şi sunt examinate în sistemul „Subiect-personalitate”. Cele alte niveluri sunt considerate moleculare şi se cercetează la nivelul „subiec-individ”.

Pentru realizarea cerinţelor fundamentale ale existenţei şi activităţii umane, conştiinţa îndeplineşte următoarele funcţii:

Funcţia reflectorie cognitivă, despre care am vorbit mai înainte;

· Funcţia anticipativ-predictivă, care valorifică esenţialitatea şi legităţile reflectării;

· Funcţia finalistă care fixează scopul reglării, rezultatului acestuia.

Caracteristic conştiinţei este faptul „trăirii actualităţii”, starea de „ a-ţi da seama” de ce se petrece cu tine aici şi acum, în lumea concretă.

Câmpul conştiinţei se referă la aceea ce este deplin actualizat – conştiinţa clară -, el putând fi mai puţin focalizat – conştiinţa crepusculară. În cele două ipostaze se exprimă gradul decodificării informaţionale, precum şi nivelul atenţiei de orientare şi selecţie a stimulilor.

Analiză mai profundă denota la câteva variante de niveluri pe care le poate conştiinţa, niveluri depistate în aspectele psihocomportamentale ale activităţilor sportivilor.

1. Lărgirea conştiinţei este expresia volumului de fenomene sau evenimente pe care le cuprinde aceasta. Reflectarea completă sau incompletă se poate referi simultan sau separat la propria persoană sau la lumea lucrurilor, fenomenelor şi persoanelor. Reducerea fenomenelor şi evenimentelor numai la propria persoană este caracteristică egocentricilor; neraportarea persoanei la ambianţă şi cerinţele acesteia generează lipsă de eficienţă a acţiunilor.

2. Profunzimea, exprimată în claritate sau ne claritate (vag, obscur, crepuscular) constituie un indice a calităţii şi caracterului complex al reflectării. Secenov I.M. numea simţul chinestezic ca „simţ obscur” şi de fapt că sportivii fac din acest simţ elementul primordial al conducerii cu măiestrie a propriilor mişcări, prin conştientizarea deplină a unor din componentele cele mai fine ale acestora. Desigur, claritatea sau obscuritatea se referă şi la alte fenomene reflectorii sau trăiri afective, atitudinale ş.a.;

3. Adecvarea conştiinţei are ca bază caracterul corect sau incorect al reflectării, exprimat în convingeri, cunoştinţe, în realismul trăirii. Nu puţine sunt cazurile de autoevaluare sau evaluare eronată, de supra sau subaprecierea a calităţilor proprii, a dificultăţilor sau obstacolelor, a oamenilor sau a situaţiilor.

4. Integritatea conştiinţei este trăsătura esenţială de nivel superior a acestuia. În acest context trăsăturile actualizate nu se limitează numai la lumea concretă a obiectelor şi fiinţelor, ci înglobează şi semnificaţiile evenimentelor, lumea valorilor specifice societăţii în care există individul. Avem în vedere aici posibilităţile omului de a se proiecta pe sine nu numi în situaţii şi cerinţe, dar şi implicaţiile pentru alţii, pentru sistemul social (grup, echipă) şi în acelaşi timp de a se proiecta faţă de efectele mai îndelungate ale acţiunilor sale. Caracterul complex sau simplist al orientării şi organizării conduitei este condiţionat de nivelul de coordonare a instanţelor cognitive, afective şi conative care structurează conştiinţa în ansamblul ei.

Conştientizarea sau acţiunea de a deveni conştient şi a-l face şi pe altul să fie conştient este un demers de mare însemnătate educaţională şi care utilizează întregul complex de determinaţi şi conştiinţei. În limbajul psihopedagogic curent sunt utilizaţi numeroşi termeni care fac parte din familia noţiunii de conştiinţă. Conştientizerea înseamnă înţelegerea realităţii, conţinutului reflectării, a scopului activităţii ea este în acelaşi timp conşiinţa afectivă, adeziune fără de norme, recomandări care direcţionează din afară conduita; totodată este comportarea din convingere. Afectivitatea oferă atât substratul energetic – stimulativ al conduitei, cât şi temeiul formării şi exprimării explicite a motivelor acţiunilor.

A fi conştient înseamnă a fi lucid, treaz vigilent, realist, autocritic, lider în a decide, anticipativ, creator, activ, convins, motivat şi în consecinţă, cu tragere de inimă, responsabil, sârguincios, perseverent.

Formarea nivelului integrativ al conştiinţei individului, conştientizarea lui, este o operaţie foarte complexă care pretinde strategii psihipedagogice complex, impuse de dinamica stării de conştiinţă care realizează treceri de la un nivel la altul, de la o perspectivă la alta, de un câmp la altul, selecţia fiind determinată în acelaşi timp de legităţile obiective ale realităţii, dar şi de motivele, tendinţele şi atitudinile subiective ale individului.

Sub raport psihopedagogic, conştientizarea îşi propune realizarea acelor convingeri personale prin care individul îşi armonizează atitudinile cu cerinţele sociale. Contradicţiile constructive dintre tendinţele individuale (ele însele determinate şi de factorii sociali) şi cerinţele sociale realizează funcţii de armonizare, de adaptare şi autodepăşire a personalităţii, după mecanismele reglării antientropice.

În actul conştientizării, în abilităţile de a fi conştient şi conştiincios sunt angajate toate instanţele psihocomportamentale. Constituind temeiul pentru care personalitatea umană poate şi definită complect numai prin prisma componentelor conştiinţei de sine şi autoreglarii. Analiza diferitelor componente ale conştiinţei de sine a permis determinarea componentelor conştiinţei de sine a sportivilor în general şi celor ce practică înotul în parte.

10.2. Căile conştientizării

Componentele conştiinţei de sine a sportivilor au fost determinate după anumite criterii.

Am pornit de la permisa că performanţa sportivă este condiţionată în totalitatea ei de factorul psihocomportamental prin însuşi faptul că cel care o realizează este o fiinţă umană, o personalitate, a cărei caracteristică este autodeterminarea şi reflexia. Reflexia, ca formaţiune psihică, se prezintă prin conştientizarea de către sportiv a propriilor aptitudini, posibilităţi, calităţi şi a felului cum este el apreciat de către alţii.

Conştiinţa de sine dezvoltată la nivelul optimal de integralitate, adecvare, extindere şi profunzime poate fi considerată baza personalităţii creatoare a sportivului.

Cele mai importante compartimente ale acestuia, accentuând asupra acelor pe care antrenorul şi chiar sportivul le poate controla.

1. Cunoaşterea de sine constă din „ dialogul cu sine” pe care-l angajează sportivul pe bază cunoaşterii propriei fiinţe din mai multe puncte:

· Aspectele somatice, alcătuită din chinestezie, propriorecepţie, schemă personală, atitudine corporală etc. Cunoaşterea propriei persoane fizice este o operaţie de diferenţiere şi decentrare dintre cele mai dificile, dat fiind faptul că impulsurile proprioceptive determină mai ales reglările reflexe, neconştientizate. Lumea internă funcţională, exprimată în controlul încordării şi relaxării musculare, în controlul respirator şi cardiac, în controlul digestiv, în capacitatea de a aprecia reacţiile fiziologice în report de efort şi invers, mărimea efortului după nivelul reacţiilor fiziologice. Conştiinţa de sine primeşte impulsul semnificativ din „bucătăria” internă a organismului sportiv;

· Aspecte funcţionale: tonusul muscular controlul încordării şi relaxării musculare, controlul respirator şi cardiac, controlul digestiv, capacitatea de a aprecia reacţiile fiziologice în raport de efort şi invers, mărimea efortului după nivelul reacţiilor fiziologice. Conştiinţa de sine primeşte impulsul semnificativ din interiorul organismului sportivului.

· Aspecte subiective. Sportivii, ca de altfel şi alte persoane orientate spre latura practică a lumii externe, nu sunt obişnuiţi să-şi analizeze lumea internă, iar când o fac nu dispun de cunoştinţele şi priceperea necesară unei autoevaluări corecte. De cele mai multe ori îşi supraevaluează eficienţe proceselor de cunoaştere, echilibrul afectiv sau calităţile de voinţă. Conştiinţa de sine nu poate fi considerată complectă dacă sportivul nu-şi clarifică procesele psihice, calităţile sau trăsăturile de personalitate (între care cele aptitudinale sunt în mod firesc primordiale) şi stările psihice complexe de tip informaţional, decizional şi motivaţional de ordin intrinsec şi extrinsec.

Lumea materială a lucrurilor se reflectă în procesul percepţiei şi în operaţiile gândirii.

Pentru performanţa sportivă-dependentă de detectarea informaţiilor relevante din lumea externă, din lumea constituită din „spaţiul mişcării”, din mişcarea obiectelor, din devenirea temporară a acţiunilor, din perceperea, reprezentarea şi anticiparea duratelor, - pentru eficienţa conduitelor, sportivul trebuie să exerseze percepţiile spaţo-temporale şi de mişcare, să înveţe să le evalueze utilitatea şi să le descopere esenţialitatea pragmatică. El va trebui să stabilească „dialogul cu spaţiul şi obiectele” şi să stăpânească timpul, timpul ca durată, tempo, ritm şi anticipare.

Lumea persoanelor. Este cunoscut postulatul că omul se cunoaşte pe sine comparându-se cu altul. Cunoaşterea de sine implică raportarea ceilalţi, mai întâi la cei apropiaţi;

Familie, colegi, prietini, profesori, apoi – în mediul sportiv – adversari şi parteneri; totodată ea presupune evaluarea critică şi obiectivă a calităţilor, aptitudinilor şi trăsăturilor acestora. De aici derivă autoaprecierea, tendinţa de dezvoltare şi aspiraţia de a deveni mai bun de decât modelele alese.

Lumea relaţiilor şi a valorilor. Raportarea propriei persoane la alţii este în acelaşi timp necesitatea şi lege a adaptării de tip inteligent-social. Conştientizarea relaţiilor cu ambianţa socială sub forma înţelegerii exigenţelor formularea mai mult sau mai puţin explicit de către societate, a obligaţiilor pe care sportivul le are faţă de grupul social căruia îi aparţine şi a înţelegerii valorilor adevărate pe care aceste le cultivă şi le promovează este un demers de lungă durată pe care sportivul îl realizează ajutat şi stimulat de factorii educaţional.

Modelele de atitudini şi conduită corect, în conformitate cu etica şi echitatea socială, care se constituie încă din copilărie, trebuie să fie consolidate în adolescenţă pentru ca „lumea sportului” şi a valorilor ei să nu fie „altă lume”, ci să se integreze deplin şi armonios în viaţa societăţii.

Raportarea la lumea externă, ca element component al conştiinţei individuale înseamnă deci: a) dialogul sportivului cu obiectele aflate în mişcare, în timp şi spaţiu, dialog care începe cu apucarea şi prinderea continuă cu manevrarea lor cu măiestre în cele mai diferite condiţii, specifice tipologiei sporturilor; b) dialogul sportivului cu ceilalţi prin aprecierea exactă şi corectă a condiţiilor de cooprezenţă, cooperare-colaborare, opoziţiei, concurenţă sau adversitate; c) dialogul sportivului cu lumea valorilor şi a exigenţelor sociale, prin înţelegerea lor şi modelarea proprie conduite după idealurile sociale.

2. Reglarea operaţională. Această componenţă a conştiinţei individuale o putem caracteriza ca integrarea socială-activă a sportivului prin desăvârşirea mecanismelor de cunoaştere, evaluare, decizie şi conduită adaptată.

S-ar putea crede că toate acestea constau în însuşirea unor tehnice şi formarea unor deprinderi eficiente. În realitate, aspectul esenţial îl constituie sistemul atitudinal care orientează şi susţine latura operaţională a conduitelor sportivului.

Dintre „tehnici” sau „deprinderi” care condiţionează reglările conduitei vom aminti:

· Tehnicile pentru realizarea cunoaşterii, care condiţionează reglările conduitei vom aminti: (depistare, urmărire, menţinere) a indicatorilor relevanţi pentru conduită; capacitate de gândire inductivă, deductivă, euristică, capacitate de evaluare, de autoobservare şi autoanaliză;

· Tehnicile pentru fixare şi urmărire scopurilor, ele însele condiţionate de înţelegerea sensului şi valorii activităţilor concrete sportive, de modul în care se educă la sportiv aspiraţia spre perfecţiune. În final, valoarea sportului este specială prin ce anume doreşte şi modul în care îşi realizează năzuinţele.

· Tehnicile de reglare complexă. Activitatea psihocomportamentală umană are în principal de reglare a conduitei în raport de situaţiile prezente şi viitoare. Complexitatea reglării de tip psihic, caracteristică şi activităţilor sportive – cu atât mai interesantă şi importantă, cu cât aceasta activitate nu este stereotipică şi implică adversar opozitiv-creator nu poate fi cuprinsă integral într-un model teoretic limitat tematic. În literatura de specialitate se identifică doar o enumerare a instanţelor psihice responsabile de procesele reglatorii ce pot fi folosite în activităţi de formare şi educare a conştiinţei de sine a sportivului. Comun pentru toate aceste instanţe este faptul că ele se formează în ontogeneză şi dobândesc eficienţă diferită la fiecare sportiv în funcţie de fondul său genetic, natura şi calitatea influenţelor mai mult sau mai puţin intenţionate şi bine orientate şi, desigur, în funcţie de eforturile de autoperfecţionare. Un alt element comun rezidă în faptul că fiecare dintre aceste instanţe este perfectibilă în condiţiile concrete ale activităţii sportive, eficienţa demersului educaţional depinzând de măiestria antrenorului şi climatul psihosocial pe care-l asigură. În sfârşit, fiecare dintre elementele psihice angajate în reglare trebuie înţelese în interacţiune cu celelalte, analiza aceasta având un evident aspect didactic. Toate formele moderne de activitate, precum şi cele tradiţionale au scopul menţinerii eficientizării parteneriatului educaţional, prin care se exercită două funcţii generale complementare: funcţia de deschidere organizaţională şi funcţia de acţiune sinergetică.

Reglarea cognitivă priveşte atât aspectele de „priză de informaţii”, cât şi pe cele de prelucrarea logică a acestora. Vom sublinia însemnătatea reglărilor de tip anticipativ, predictiv, precum şi necesitatea învăţării tehnicilor de rezolvare a problemelor atât algoritmic (după reguli, scheme), cât şi euristic, creator.

Reglarea afectivă cuprinde două niveluri: reglarea emoţiilor şi reglarea sentimentelor. Esenţa ei o constituie formarea şi condiţionarea de reacţii şi atitudini eficiente, stimulative pentru activitatea sportivă de performanţă. Metodele convingerii, sugestiei, autosugestiei şi încă multe altele trebuie să fie folosite, paralel cu tehnicile psihosomatice.

Reglarea motivaţională – atitudinală cuprinde sistemul complex de orientări, tendinţe, aspiraţii – ele însele dinamice şi chiar contradictorii -, precum şi atitudinile de tip cognitiv, afectiv, conativ şi axiologic. Este important de a forma la sportivi sisteme concrete atitudinale.

Reglarea conativă se referă la ansamblul organizării şi conducerii actelor voluntare după scopuri, stabilite logic, după priorităţi selectate raţional, cu posibilitatea menţinerii la nivel înalt a efortului de execuţie (curaj, perseverenţă, dârzenie, competitivitate).

Reglarea psihsomatică s-a impus în ultimele decenii ca un mijloc mai practic şi la îndemâna celor care reprezintă dificultăţii de adaptare. Tehnica autosugestiei se utilizează în antrenament pentru reglarea generală afectivă şi pentru creşterea capacităţii de concentrare.

Luciditatea este starea de optimum informaţional, decizional şi operator al conduitei sportivului. Ea este mai mult. „Alături de orientarea şi concentrarea atenţiei şi uneori de vigilenţă, exprimate în urmări, pândă, luptă şi echilibrare a stimulilor, aşteptare şi prevedere, luciditatea presupune neapărat echilibrul afectiv, o corectă apreciere a situaţiilor în deacronismul şi versalitatea lor, o justă raportare a propriilor posibilităţii şi aspiraţi la situaţii şi obligaţii, o suficientă autonomie de decizie şi execuţie”. [6]

Rezumat

Omul se caracterizează printr-o mare capacitate de autoreglare, bazată pe mecanisme fine de prelucrare a informaţiilor din mediul extern şi din cel intern, dublate de mecanism de programare şi activare a conduitelor spre scopuri anticipate.

Principiul conştientizării sau al conştiinţei a fost formulat mai mult în pedagogie ca principiu didactic, relevând necesitatea înţelegerii de către elevi atât a ceea ce învaţă, cât şi a rostului învăţării. Ulterior, acest principiu a cuprins şi adeziunea afectivă a elevului la actul şi conţinutul învăţării, disponibilitatea pentru învăţare, precum şi efortul de însuşire nu numai a conţinutului, ci şi a strategiei, a modelelor strategice ale învăţării. Progresele realizate de psihologie în ultimele decenii au restructurat modul didacticist de tratare a problemei conştientizării, care s-a extins de la procesul învăţării la educaţie, creaţie şi performanţă.

Cuvinte cheie: conştiinţă, conştientizare, conştiinţa de sine.

Test de autoevaluare

1. Oferiţi o definiţie a conştiinţei de sine.

2. Care sunt principalele căi ale conştientizării ?

Concluzii

UNITATEA DE STUDIU 11

CARACTERISTICA PSIHOLOGICĂ A GRUPULUI SPORTIV

Introducere

Obiectivele unităţii de studiu

Cunoştinţe preliminare

Resurse necesare şi recomandări de studiu

Durata medie a parcurgerii unităţii de studiu

11.1. Caracteristica psihologică a grupului sportiv.

11.2. Dinamica şi coeziunea grupului sportiv.

11.3. Managementul grupului sportiv.

11.4. Psihologia liderului sportiv.Rezumatul unităţii de studiu

Test de autoevaluare

Concluzii

Introducere

Obiectivele unităţii de studiu:

- Stabilirea caracteristicei psihologice a grupului sportiv;

- Determinarea dinamicii şi coeziunii grupului sportiv;

- Analiza managementului grupului sportiv;

- Estimarea particularităţilor psihologice ale liderului sportiv

Cunoştinţe preliminare

Pentru parcurgerea acestui material sunt necesare cunoştinţe de psihologie generală.

Resurse necesare şi recomandări de studiu.

Resurse bibliografice:

7. Epuran, M, Holdevici, I., Toniţa, F. Psihologia sportului de performanţă: teorie şi practică, Editura FEST, Bucureşti, 2001.

8. Iamandescu, B-I. Stresul psihic din perspectivă somatică şi psihosomatică, Editura Infomedica, Bucureşti, 2002.

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore.

11.1. Caracteristica psihologică a grupului sportiv.

Literatura despre munca de echipă este deosebit de bogată. Dacă s-a diminuat în ultimii ani numărul de titluri referitoare la grup, a crescut interesul pentru echipă ca loc privilegiat de realizare profesională şi dezvoltare personală. Munca în echipă este considerată a fi calea cea mai eficientă în procesul de învăţare, în luarea deciziilor şi în conducere, în industria modernă, dar şi în şcoală, în activitatea de învăţare. Cum orice echipă se formează în vederea atingerii unui obiectiv şi cum orice echipă organizează munca în ansamblu, accentul în lucrările recente se pune pe optimizare interacţiunilor, normalizarea conduitelor, luarea deciziilor în grup.

Savois şi Mendes definesc echipa de muncă precum „un ansamblu formal bine identificat, de doi sau mai mulţi indivizi, independenţi în efortul lor de îndeplinire a unei sarcini, care împărtăşesc în mod colectiv responsabilitatea lor faţă de organizaţie”. Se poate observa din examinarea acestei definiţii, că relaţiile de independenţă dintre membri se constituie ca o componentă care se aplică şi grupurilor mici, restrânse, sau grupului de muncă. În acest caz, echipa se confundă cu grupul cu sarcină sau cu cel de muncă.

Un cercetător al muncii în echipă în situaţii de învăţare, Jean Proulx, ne oferă, prin definiţie pe care o propune, o bună introducere în această problematică: munca în echipă este o activitate, limitată în timp, prin care două sau mai multe persoane învaţă să execute, în ansamblu şi într-un mod interactiv, una sau mai multe sarcini mai mult sau mai puţin structurate, în vederea atingerii unor obiective determinate.

Dintr-o perspectivă apropiată, în mai multe lucrări recente, autorii disting, la rândul său, câteva caracteristici care fac din echipă un „organism vivat” şi o organizaţie „magică”, datorită forţei sale de a impune un nou mod de organizare, cu reguli, rituri şi caracteristici specifice, capabile să „reasambleze” persoane diferite către un obiectiv comun, într-o manieră perfect stabilită. El defineşte echipa, la rândul său, ca un grup de indivizi, organizaţi într-un ansamblu, conduşi de un lider şi orientaţi spre acelaşi obiectiv. Această formulare scoate în evidenţă patru componente:

a) un grup de echipieri;

b) un şef (pilot, manager, responsabil);

c) un obiectiv;

d) practici care vizează concentrarea spre acţiune.

Absenţa oricăruia dintre aceste patru elemente poate pune în discuţie caracterizarea unui grup ca echipă. Echipa este un organism vivant, care se compune, prin comparaţie cu corpul uman, din membre, un sistem nervos şi un creier care dirijează organismul. Fiecare organ are rolul său şi contribuie la funcţionarea întregului. Mai mult, acest organism şi-a format sisteme specializate pentru protecţie, transmitere de informaţii, un „sistem digestiv” pentru digerarea informaţiilor şi un „sistem imunitar” pentru protecţia împotriva atacurilor din afară. Echipa este o unitate constituită din subansambluri autonome, ceea ce-i conferă complexitatea şi forţă.

Echipa are o dublă orientare: spre sarcină şi spre echipieri. O echipă nu este un grup psihologic, format în funcţie de afinităţi, ci îşi propune atingerea unui obiectiv şi se impune prin acţiunea comună. Echipa funcţionează şi în registrul „afinitate”, dar principala sa partitură este sarcina, întreaga organizare este subordonată atingerii scopului comun, chiar dacă cultivă dimensiunile colective. Orientarea spre sarcină poate naşte spiritul de echipă, psihologia de „echipaj” angajat într-o aventură comună.

Sarcina şi efectele dinamice ale echipei.

Echipă	Echipaj	Grupă de lucru	Serviciu	Comitet
Misiune	Să atingă un rezultat punctual cu o miză importantă	Să conducă un ansamblu angajat	Să realizeze o sarcină comună	Să afişeze o funcţie specifică instituţiei	Să recunoască şi să reprezinte entităţi distincte pentru decizie
Putere	Împărţită conform statului, expertizelor şi funcţiilor	Asigurată de un căpitan (decide singur)	Exersată de un animator	Exersată de un responsabil care a fost delegat	Arbitraj între reprezentanţi realizat de un preşedinte
Respon-sabilitatea membri-lor	Co-responsabilitatea umană şi tehnică a obiectivelor individuale şi colective	Responsabil de obiectivul său individual	Co-responsabilitate pentru obiectivele colective	Responsabil pentru sarcinile sale	Acţionează ca interfaţă între entitatea sa şi apartenenţă
Proiect	Reuneşte o miză pentru anturaj	Ajunge într-un post bun	Calitatea realizării	Proiect lateral funcţiei	Legat de perenitatea instituţiei
Coeziune	Trebuie să fie optimală din punct de vedere uman şi tehnic	Solidaritate în afara tuturor legăturilor de afecţiune	Trebuie să fie suficient de bun	Poate fi variabil	Acceptă interese contradictorii
Calitatea necesară	Calităţi legate de independenţă	Capacitate de a administra promiscuitatea şi conflictele psihologice	Legată de cooperare	Calităţi de execuţie	Negociere, îndeplinirea riguroasă a unui mandat
Func-ţionare	Uneori teritorială, cooperativă şi sinergică. Multe iniţiative legate de acţiuni	Teritorial, în funcţie de rolurile clar definite. Respect strict al regulilor	Foarte organizată teritorială şi solidă	Teritorială şi solidă	Cot la cot, ţinând cont de diferitele obligaţii
Acţiune	Coacţiune	Recurentă, potrivit procedurilor stricte	Inovatoare şi riguroasă	recurentă	Reflectă şi decide împreună transmite instrucţiuni entităţilor

Dinamica echipei se sprijină pe fundamente variate: motivaţiile echipierilor, miza acţiunii. Dozajul unităţii şi diversităţii, puterea. Toate acestea se conjugă şi se orientează pentru a atinge un efect dinamic. Trei factori stimulează oamenii să lucreze împreună:

a) stimularea provoacă prin coacţiune, atracţia fiecărui individ pentru ceilalţi şi către o echipă ca model de identificare. Prezenţa altora stimulează, mobilizează, argumentează acţiunea de învăţare;

b) influenţa reciprocă a proceselor umane şi operaţionale. Primul nivel este un proces obiectiv, constatabil, măsurabil: acţiunea în sine şi produsul acesteia. Al doilea nivel este acela care vizează grupul şi persoanele ce-l compun, este un proces subiectiv, implicând aspectele afective ale interacţiunii. Contextul exterior, mobilizarea participanţilor, stilul managerial, tipul de participare, relaţiile dintre persoane sunt câteva elemente care relevă logica subiectivă a echipei. Cele două logici, obiectivă şi subiectivă, au un efect dinamic. De aceea se cere fiecărui echipier să se contureze atât asupra sarcinii, cât şi a grupului;

c) conjugarea a trei logici de funcţionare colectivă presupune ca echipa să funcţioneze riguros şi flexibil în acelaşi timp, împărţind sarcinile şi rolurile, acoperind întreaga problematică, definind reguli şi respectându-le.

Cele trei logici sunt logica teritorială, logica cooperării şi logica sinergiei. Prima se referă la definirea sarcinilor în „teritoriu” pentru fiecare membru; a doua presupune ca fiecare sarcină să fie abordată ca o operaţie colectivă, ceea ce-i va responsabiliza pe toţi să se implice în funcţie de sarcină şi situaţie; iar treia semnifică dependenţa fiecăruia echipier de ceilalţi, interacţiunea, competenţa de articulare reciprocă, capacitatea de a „face împreună” ceva, dezvoltând inteligenţa colectivă.

a) Coeziunea în munca de echipă favorizează randamentul, dar şi dezvoltarea reciprocă sau creşterea interdependentă. Diminuarea antipatiilor sau a tensiunilor rezultă din angajamentul echipierilor, orientaţi către scopul comun şi preocupaţi de creşterea performanţei colective.

b) Luarea deciziei în munca de echipă este problema tuturor membrilor. Deciziilor de tip autocratic sunt nefaste pentru coeziunea echipei. Chiar şi cele de tip expert, care nu apelează la competenţa tuturor, riscă să producă o breşă între membri, încurajând rivalităţi inutile şi dând sentimentul marginalizării unora. Deciziile luate prin apelul la puterea majorităţii pot tranşa chestiunile litigioase, dar această procedură poate favoriza apariţia unor jocuri sociale periculoase ca formarea de coaliţii, evitarea discuţiilor sau a dezbaterilor de fond, etc. Să nu uităm ca adesea se recurge la votul majorităţii în absenţa criteriilor clare sau a argumentelor decisive. Deciziile prin consens sunt în principiu cele ce convin mai bine muncii în echipă. Ele apelează la contribuţia şi la resursele fiecărui membru, îi responsabilizează pe toţi, pare a fi cel mai bun mijloc de tratare a problemelor delicate ale grupului. Pentru a obţine consensul se cere însă timp, consum de energie, capacitatea de a ajunge la compromis şi multă diplomaţie.

c) Conducerea echipei de muncă poate influenţa pozitiv sau negativ productivitatea şi moralul. Lucrul autocratic, exercitând o putere coercitivă prin faptul că îşi impune deciziile, riscă să contribuie la diminuarea producţiei, dar să şi declanşeze ostilitate şi tensiuni pe orizontală şi pe verticală, împotriva sa. Acest tip de conducere pare să fie eficient însă în grupele imature, în care membrii nu sunt capabili de discuţii cu privire la munca comună. Conducerea democratică pune accentul pe consultarea echipierilor, pe obţinerea asentimentului general pentru o decizie comună, pe participarea optimală şi perspectiva contextuală. Liderul situaţional este acela care poate influenţa cel mai bine eficienţa şi funcţionarea echipei. El intervine punctual în situaţii date, acţionează cu pertinenţă conduita la dinamismul echipei.

d) Conflictele sunt parte integrantă din relaţiile umane, fiind inerente muncii în echipă. În mod tradiţional, ele sunt considerate fenomene nefaste, distructive. Dar cercetările şi observaţiile specialiştilor ne relevă faptul că ele pot avea o influenţă structurală a relaţiilor dintre indivizi, pentru că-i obligă să-şi reevalueze ideile şi conduitele. Conflictul nu are neapărat o conotaţie negativă, conflictele pot fi considerate şi benefice pentru că pot evidenţia opoziţiile sau incompatibilităţile. A gestiona conflictele nu înseamnă a le evita, aceasta nu elimină contradicţiile, nu permite examinarea complexităţii situaţiei. A le dezamorsa prin amânare sau escamotare nu duce, de asemenea, la rezultate. a rezolva un conflict înseamnă a „intra în materie”, a înţelege sursele conflictului, a-l trata deschis. Soluţia forţei comportă departajarea unui câştigător şi a unui perdant, presupune o „victorie” a cuiva contra altcuiva care pierde. Iar pentru a câştiga e nevoie de strategii precum cererea imperativă, intimidarea, insistenţa sau manipularea – acţiuni care pot duce la disoluţia echipei. De preferat e soluţia compromisului, când fiecare pierde câte ceva, dar nimeni nu pierde lucruri esenţiale. Dar această soluţie de rezolvare poate fi uneori scumpă, participanţii nu mai pot reveni la starea şi statutul lor anterioare, fiecare pierde totuşi ceva, nimeni nu-şi poate legitima poziţia de dinainte de conflict. Soluţia integrării oferă posibilitatea ca nimeni să nu piardă, ca toţi să câştige. Acest tip de abordare opune pe „noi” contra lui „eu vs tu”, oferă întâietate rezolvării problemei, şi nu tranşării diferendului între indivizi, face apel la inteligenţa indivizilor, punând între paranteze emoţiile. Relaţiile în cazul acestui model sunt cele dintre un câştigător şi altul, dintre doi parteneri diligenţi.

Competiţia şi colaborarea par să fie două soluţii care se completează reciproc. Competiţia poate fi intaechipe sau intraechipă. Primul tip poate fi eficient în unele condiţii, al doilea este o soluţie periculoasă pentru că demobilizează şi induce ostilitate între membri. Cooperarea, făcând apel la efortul colectiv, poate argumenta producţia şi face să crească sentimentul participativ, dar nu e singura soluţie. Îmbinarea celor două strategii poate fi cea mai bună soluţie. Cu condiţia să se respecte unele reguli. În cazul unor competiţii între echipe se cere ca sarcinile să fie echivalente. Rezultatul ar fi creşterea coeziunii în interiorul echipei. E bine să se insiste asupra caracterului ludic al competiţiei, să se de-dramatizeze întrecerea. Apoi, pe cât posibil, să se analizeze şi să se evalueze munca în echipă. În fine, e bine să fie subliniat efortul comun şi nu faptul că unii au pierdut şi alţii au câştigat

11.2. Dinamica şi coeziunea grupului sportiv.

Observând numărul mare de analogii între grupul cu sarcină şi echipă, am putea crede că funcţiile echipei sunt aceleaşi cu cele ale grupului. Dacă, în cazul grupului, socializarea, integrarea, obţinerea unităţii de gândire şi acţiune sunt idealuri, obiective de realizat, în cazul echipei, aceste caracteristici funcţionează ca norme obligatorii în afara cărora echipa n-ar putea exista. Echipa se distinge de grup prin aceea că tranşează frontiere nete, care nu pot fi negociate, iar relaţiile sunt determinate de orientarea spre sarcină. Sarcina este impusă din exterior, iar îndeplinirea sa este supusă oricând exerciţiului de evaluare.

Ca grup cu sarcină, echipa îndeplineşte trei funcţii fundamentale:

a) Producţia, adică sarcina de a „fabrica” un bun sau de a gestiona relaţiile dintr-un serviciu. Obiectul fabricat poate fi, să înţelege, nu doar material, ci şi intelectual: o teorie , un model de acţiune. O echipă nu poate fi gândită în afara unei misiuni de bază, nu se poate organiza în afara sarcinii de a atinge acest scop.

b) Susţinerea salariaţilor, a membrilor e compun echipa, în corelaţie cu productivitatea lor, a competiţiei în relaţie cu angajarea, este o funcţie ce rezultă din întreţinerea legăturilor cu mediul social, cu organizaţia, cu valorile sociale. Echipa încurajează participarea, dar nu desparte această atitudine şi acest comportament de nevoile membrilor echipei.

c) Menţinerea grupului, a compoziţiei şi stabilităţii sale în timp. Este o funcţie care ne vorbeşte despre unitatea echipei, despre contribuţia membrilor la conservarea intactă a orientărilor, valorilor, cutumelor descoperite şi consolidate împreună de către membrii grupului.

După cum rezultă, echipa se reuneşte în vederea îndeplinirii unei sarcini, dar nu poate supravieţui dacă nu interacţionează eficient cu mediul economic şi social şi dacă nu dezvoltă sisteme interne de întreţinere a coeziunii şi a tensiunii afective favorizate.

Pentru a conduce o echipă, esenţial este ca liderul să înţeleagă viaţa interioară a acesteia, resorturile care o împing spre acţiune, să-i ajute pe coechipieri să-şi articuleze, să-i stimuleze să-i focalizeze, să-i mobilizeze. Să facă din coeziune o valoare centrală a echipei.

Echipa îndeplineşte patru funcţii:

a) Funcţia de pilotaj simbolizează echipa, asigură dirijarea energiilor şi delegarea responsabilităţilor membrilor echipei. „Pilotul” exprimă spiritul echipei, echipa ca ansamblu structurat. Liderul trage echipa după sine (sau o blochează), impulsionează energiile să se manifeste, încurajează iniţiativele, dezvăluie voinţa de acţiune, vitalizează. Face ca fiecare creier să-şi Aducă contribuţia. Şeful de echipă poate delega unele sarcini, dar rămâne responsabil pentru încurajarea reflecţiilor asupra obiectivelor comune, face din prezenţa sa un factor de mobilizare, asigură decizii de urgenţă, gestionează crizele, reprezintă echipa în exterior. Este responsabilul, capul care face corpul să funcţioneze.

b) Funcţia de focalizare asigură orientarea echipei spre acţiune, mobilizarea competenţelor şi energiilor „focalizarea pe obiective”. Ea se concentrează asupra sarcinii şi a tacticii pentru a o atinge, gestionează mijloacele, ierarhizează un set de valori proprii şi le impune, alege strategiile acţiunii, dă sentimentul coerenţei.

c) Funcţia „coeziune” asigură coeziunea tehnică, pune în funcţiune un sistem de acţiune comun, în timp ce coeziunea umană asigură legăturile afective, atractivitatea pentru echipă şi moralul acesteia. Reunite spre acţiunea tehnică şi spre menţinerea afectivităţii comune, aceste două orientări asigură unitatea, identitatea colectivă, spiritul de Noi”. Este responsabilă pentru ataşamentul de valorile colective, de identificarea cu şeful, cu competiţia comună.

d) Funcţia „mobilizare” semnifică capacitatea echipei de a-şi stimula membrii pentru acţiunea comună, de a-i motiva şi a le oferi satisfacţii decurgând din participarea la proiectul comun. Este funcţia prin care se cultivă energiile, se valorifică eforturile personale ale fiecăruia, se stimulează nevoia de mişcare spre realizare.

Echipa funcţionează ca un sistem, fiecare subsistem antrenând funcţionarea întregului. Într-o viziune analitică, sistemul-echipă se prezintă ca un complex de angrenaje care interacţionează, transmit, exercită presiuni, filtrează, compartimentează, structurează. Viziunea sistemică ne propune abordarea echipei ca un tot integrat, cu un sens propriu, care funcţionează ca un corp autonom, care articulează toate componentele.

Echipa îşi mobilizează membrii utilizând trei mecanisme ce concură la dinamica echipei, fiecare contribuind într-o manieră proprie la acest efort comun şi la performanţa colectivă:

a) satisfacţia personală a echipelor, de la nevoile de apartenenţă şi recunoaştere până la lărgirea spaţiului lor de influenţă. Echipa oferă fiecăruia posibilitatea de a ieşi din izolare de a-şi exercita influenţa, de a se exprima, de a juca roluri noi, de a-şi depăşi limitele individuale, de a se identifica, de a funcţiona colectiv;

b) stimularea reciprocă rezultă din capacitatea echipei de a impune interdependenţa ca un stil cognitiv şi social, ca un model de viaţă. Acest tip de stimulare are ca efect creşterea încrederii în sine, inducerea sentimentului de încredere, apariţia nevoii de apartenenţă – toate acestea ca mijloc de dezvoltare personală;

c) atracţia pentru echipă funcţionează ca o sursă de motivaţie, creează o dorinţă de participare, induce un sentiment stenic şi o dorinţă de identificare cu etosul comun.

Trei principii conferă echipei autenticitate şi contribuie la conservarea sentimentului de identitate personală, pentru fiecare membru:

a) principiul unicităţii se referă la calitatea fiecărei echipe de a fi unică, o comunitate integrată, un sistem de informaţii şi de coordonare organizat în vederea atingerii unui obiectiv comun, un proiect personalizat;

b) principiul diversităţii: echipa ţine seama de valoarea fiecărui membru, de dorinţa lor de a fi împreună, precum şi de situaţiile diverse pe care le traversează împreună. Deşi entităţi diferite, membrii acceptă să se angajeze împreună, echipa constituind un spaţiu de realizare individuală. Unitate şi diversitate – iată două principii care produc spiritul echipei şi contribuie la eficienţa acţiunii şi la menţinerea reactivităţii şi iniţiativei fiecăruia;

c) principiul finalităţii defineşte echipa ca o unitate de responsabilitate tactică. Acest principiu scoate în evidenţă impactul muncii comune pentru a se ajunge la un anumit rezultat, canalizarea energiei colective, focalizarea pe scopuri. El are un efect mobilizator, permiţând fiecărui coechipier să contribuie la realizarea comună.

Aşadar, o echipă se compune din câteva „elemente constitutive”, care interacţionează în vederea realizării ansamblului. Ele sunt: pilotul, grupul de echipieri, sistemul de acţiune şi scopul. Aceste patru elemente se raportează la un al cincilea care exercită presiune pentru a le face să funcţionează împreună: contextul.

Elementul pilot semnifică conducerea echipei, luarea deciziilor, asumarea responsabilităţilor în vederea funcţionării şi realizării producţiei dorite. Elementul pilot reprezintă capul, creierul echipei, el poate fi reprezentat de un şef care-şi asumă funcţia de organizare şi căruia i se recunoaşte expertiza, experienţa, capacitatea de a se centra asupra anumitor obiective. El asigură unitatea echipei, îi angajează pe ceilalţi către obiectivul comun, fie într-o manieră autocrată, ca lider charismatic, fie în mod democratic, împărtăşind cu ceilalţi responsabilitatea luării deciziilor şi obţinând o atitudine dinamică, participativă.

Grupul de echipieri reprezintă elementul relaţional şi funcţional al echipei, aspectul uman (diferit de cel tehnic şi operaţional), dimensiunea psihologică din care rezultă entitatea echipei, dimensiunea afectivă care asigură împărtăşirea sentimentelor comune.

Scopul constituie ţinta şi cadrul general de acţiune, fiind la rândul său compusă din mai multe elemente: strategia şi valorile organizaţiei, misiunea şi obiectivele echipei, nevoile şi dorinţele personale ale echipierilor, aşteptările contextului. Prin orientarea spre scop se asigură mobilizarea echipierilor şi focalizarea acestora pe obiective, solidarizarea lor (solidaritatea de apartenenţă şi solidaritatea în vederea atingerii obiectivelor), victoria tuturor în lupta pentru miza colectivă. Sistemul de acţiune reprezintă ansamblul proceselor, procedurilor şi modurilor de operare necesare în vederea realizării obiectivelor. El regrupează practicile comune care conduc la realizarea coeziunii tehnice şi se bazează pe câteva subsisteme care dau calitatea acţiunii: subsistemul de informaţii (schimburile între echipieri, şef şi context), cel de operare (normele de acţiune), subsistemul de regularizare (utilizarea resurselor şi capacitatea de regenerare) şi cel de decizie (reglarea atribuţiilor şi a responsabilităţilor). Calitatea acestor subsisteme depinde de maturitatea colectivă şi influenţează stilul de management şi performanţele echipei. În sfârşit, tot acest sistem deschis comunică cu contextul, îl influenţează şi asimilează valorile şi modelele propuse de acesta. Mediul propune echipei informaţii, norme, obiective, sisteme de organizare, proiecte de dezvoltare.

Dintre toate aceste componente ale sistemului „echipă în acţiune”, inclusiv practicile inventate şi utilizate pentru a ajunge la scop, cea mai importantă pare să fie contextul. Contextul poate determina, o şi face adesea, o anumită orientare a echipei, poate autoriza numai anumite practici, poate sugera sau impune stilul de lucru.

Contextul social se prezintă ca un sistem de idei şi credinţe, norme şi obiceiuri care constituie „anturajul” social şi cultural în care evoluează grupul (echipa) şi fiecare individ, transmiţându-se prin educaţie şi limbaj. El este purtătorul valorilor şi ideologiei, oferind instituţiei şi fiecărei echipe filozofia care stabileşte direcţia.

Vom insista asupra importanţei contextului social, deoarece acesta joacă un rol hotărâtor în modelarea gândirii umane care decodifică importanţe şi contribuie la constituirea practicilor sociale, inclusiv a comportamentului interpersonal. Aminteam unele teorii, după care dezvoltarea cognitivă este modelată de legăturile sociale ale celor ce învaţă şi invocăm paradigma după care inteligenţa se dezvoltă prin interacţiunea şi cooperarea actelor sociali implicaţi, aflaţi într-un anumit context social. După cum arată aceste cercetări, dezvoltarea cognitivă a individului este dependentă de raporturile sociale, de relaţiile în care se găsesc actorii sociali implicaţi şi de raportarea lor la valorile comune, la gândirea socială sau la o ideologie dominantă. Contextul social joacă un rol hotărâtor în modelarea minţii umane care judecă, evaluează şi decide.

Contextul furnizează cadre de referinţă, imagini de marcă, modele comportamentale şi practici cotidiene, asigurând socializarea şi integrarea socială a individului. Oamenii şi grupurile umane se diferenţiază după mediul cultural frecventat de practicile comportamentale în care s-au dezvoltat. Limba, riturile şi culturile, tradiţiile, vestimentaţia, habitatul, tipurile de relaţii interpersonale formează împreună un cadru sociocultural specific, prelucrat şi încorporat de membrii unei comunităţi. Indivizii acţionează apoi în grupuri, echipe, structuri sociale, instituţii şi organizaţii, în funcţie de modelele sociale ce le-au fost furnizate.

Ce mi se pare important de subliniat este că un anumit context determină dezvoltarea anumitor practici sociale. El are un rol „mobilizator”, polarizează, provoacă consemne – de exemplu, poate determina conformism, gândire stereotipă, poate naşte structuri cognitive care pot stimula sau pot fi controlate din exterior şi manipulate.

Istoria morală, economică, culturală, ideologică impregnează gândirea socială practicată într-un anumit context, o particularizează şi o ancorează.

Influenţa contextuală facilitează un anumit tip de comunicare, determină construirea unui anumit tip de discurs, delimitează marja de reflecţie, oferă repere pentru decizii.

Ce rezultă din cele spuse până aici? Individul, orice membru al unui grup sau organizaţie, îşi construieşte o anumită reprezentare despre context, alimentându-se din realitatea cu care vine în contact. El integrează această „realitate obiectivă” organizării sale cognitive, sistemului său de valori, îşi făureşte istoria sa şi sistemul său de referinţe, prin raportare la contextul dat. Reprezentările sociale pe care le construieşte şi cu care va opera apoi în raporturile cu ceilalţi sunt alimentate din context, în primul rând pentru natura condiţiilor ce produc discursul şi înlesnesc formularea de idei, descoperirea unor teorii. Discursul este întotdeauna situat în timp şi spaţiu, presupune raporturi concrete, interacţiuni. În al doilea rând, este alimentat de câmpul ideologic, de locul ocupat de individ sau grup, în cadrul sistemului social. Cu alte cuvinte, mediul cultural, ideologic, stilul de gândire al colectivităţii îl „ancorează” pe individ, „modelându-l” şi apoi livrându-l câmpului social. Într-un anumit sens, individul, prin biografia sa, este „prizonierul” contextului său, fiind consiliat să-şi apropie un anumit discurs şi apoi să-l difuzeze. Semnificaţiile transmise prin discurs îi apropie pe indivizi, le oferă semne de recunoaştere. Ei stabilesc legături, îşi amintesc imagini, spun şi fac să se spună, rezumă în câteva cuvinte sau propoziţii un clişeu, o etichetă. Reprezentările sociale cu care operează acum actorii sociali devin astfel idei-forţă, induc mentalităţi şi credinţe, influenţează comportamente. Ele sunt producţii social-cognitive ce creează şi menţin identitatea, echilibrul colectiv, coeziunea sociodiscursivă „unitatea”, „frontul”, „linia” organizaţiei sau echipei.

11.3. Managementul grupului sportiv.

Numărul membrilor şi implicarea acestora în grup reprezintă o caracteristică fundamentală a societăţii. Cele mai importante trăsături ale grupurilor sunt: o identitate colectivă, un scop comun, modele structurate de comunicare, interdependenţă personală şi a sarcinilor şi atracţia interpersonală.

Numeroase exemple sunt convingătoare pentru modelele structurate de interacţiuni care se elaborează în cadrul unei echipe sportive. Tacticile de blocare interrelaţionate pentru diferite jocuri ofensive şi responsabilităţile defensive sub diferite distribuiri ale membrilor în echipă reprezintă interacţiuni unice în îndeplinirea sarcinii în cadrul unei anume echipe. Orice nou-venit într-o echipă de fotbal are nevoie de un anumit timp pentru a deveni complet familiarizat cu sistemul său specific.

Grupurile sunt dinamice sau statice, ele experimentează interacţiune şi activitate. Membrii săi pot să se armonizeze sau pot predomina conflictele şi tensiunea, comunicarea poate fi excelentă între lideri şi membri, alteori poate să nu existe, angajamentul privind obiectivele şi scopurile grupului poate varia în timp. Toate aceste variaţii reprezintă manifestări diferite ale unei proprietăţi specifice, fundamentale, care este numită coeziune.

Într-o definiţie timpurie, clasică, avansată de Festinger, Schachter şi Back, coeziunea era privită ca fiind suma forţelor care îi face pe membri să rămână într-un grup. Ulterior, o a doua definiţie clasică a fost propusă de Gross şi Martin, care considerau coeziunea caftind rezistenţa grupului la forţe care încearcă să-l dezbine. Recent, Carron a propus ca definiţie pentrucoeziune procesul dinamic care se reflectă în tendinţa grupului de a rămâne unit pentru atingerea scopurilor şi obiectivelor sale.

În această din urmă definiţie, utilizarea cuvântuluidinamic ne anunţă că felul în care fiecare membru al grupului simte ceva pentru ceilalţi şi faţă de grup în aceiaşi măsură, scopurile şi obiectivele sale se pot modifica în timp şi odată cu experienţele. în general, cu cât grupurile se menţin mai mult, cu atât mai puternice devin legăturile din interiorul lui.

Scopurile şi obiectivele grupurilor sunt complexe şi variate, de aceea coeziunea are mai multe dimensiuni, ea fiind percepută în moduri diferite de către diferite grupuri şi de către membrii acestora. S-a propus ca aceste percepţii multidimensionale ale grupului să fie organizate şi integrate de către membrii individuali în două categorii:

• integrarea în grup, reprezintă percepţia fiecărui individ asupra grupului ca un tot unitar, ca o mulţime sau un colectiv;

• a doua categorie, atracţiile individuale către grup, reprezintă atracţiile personale ale fiecărui individ către grup.

Ambele categorii de percepţii ale gradului de unitate din cadrul grupului se manifestă în două direcţii principale: în legătură cu sarcina grupului şi în funcţie de aspectele sociale ale grupului. Deoarece coeziunea este multidimensională, o mare varietate de factori contribuie la dezvoltarea sa. Un cadru de referinţă, propus de Carron, poate fi utilizat pentru a organiza aceşti fact. în patru mari categ:

1. factorii situaţionali de mediu, arată că mediul social, mediul fizic şi aspectele variate ale grupului contribuie la coeziune;
2. caracteristicile fiecărui membru al echipei influenţează, de asemenea, natura şi gradul de coeziune care se dezvoltă;
3. factorii de conducere, arată că stilurile de decizie, comportamentele liderilor şi relaţiile lider-membri influenţează coeziunea grupului;

4.f actorii de echipă, reprezintă aspectele bazate pe grup care produc legături mai strânse, sentimentul de "noi",

1.Factorii situaţionali

- Indivizii care se găsesc într-opr oximit ate apropiată care îi dispun fizic în contact unii cu alţii, au o tendinţă mai mare de a se lega unii de alţii.

-distinctivitatea. O mulţime de indivizi devin mai separaţi, mai distincţi unul de altul, având sentimentul de unicitate şi de unitate crescând continuu. In mod tradiţional, distinctivitatea este realizată prin intermediul uniformelor şi motto-urilor echipei, prin ritualuri speciale de iniţiere, prin acordarea de privilegii speciale sau prin solicitarea unor sacrificii speciale.

Mulţi dintre factorii care îi disting pe sportivi de restul populaţiei sunt consideraţi garantaţi. Aceşti factori includ programe intensive de pregătire pe tot timpul anului şi timp redus pentru activităţile sociale sau angajări cu normă redusă. Antrenorul trebuie să accentueze astfel de factori pentru a dezvolta un sentiment mai puternic de apartenenţă la categoria oamenilor comuni.

Mărimea echipei este asociată, de asemenea, cu dezvoltarea coeziunii. Unele cercetări au arătat că există o relaţie strânsă

între coeziunea socială şi mărimea echipei în echipele de baschet. Grupurile de mărime medie au arătat cea mai mare coeziune.

2. Factorii personali

►similaritatea: similaritate în atitudini, aspiraţii, angajamente şi capacităţi. După cum a observat Zander: Păsările de acelaşi fel zboară în acelaşi stol şi creează o entitate mai distinctă astfel.

Similaritatea sub toate aspectele poate să nu fie realizată în sporturile pe echipe; în majoritatea echipelor, diferenţele de personalitate, etnie, rasă, condiţie socială, capacităţi şi mulţi alţi factori sunt inevitabile. Ceea ce trebuie să facă antrenorul este să lucreze pentru a dezvolta o similaritate în ceea ce priveşte atitudinea faţă de factori cum ar fi: atingerea unei performanţe a grupului, anticiparea unui anumit comportament individual, codul comportamentului la antrenamente, meciuri şi în situaţiile care nu au legătură cu mediul sportiv.

► satisfacţia individuală: derivă din multe surse ale activităţii sportive:calitatea competiţiei , întâlnirea oportunităţilor de întreţinere a interacţiunilor sociale cu coechipierii; sportivii trebuie, de asemenea, să simtă că îşi perfecţionează aptitudinile, pentru că altfel nu sunt satisfăcuţi; satisfacţia rezultă din recunoaşterea valorii personale de către ceilalţi părinţi, antrenori, coechipieri, colegi de şcoală şi public; de asemenea, relaţia sportivului cu antrenorul său este o altă potenţială sursă de satisfacţie/insatisfacţie. Când aceste elemente sunt satisfăcute, coeziunea este asigurată.

► angajarea faţă de echipă: o tehnică de promovare a angajării este de a avea membri în echipă mai satisfăcuţi sau mai prestigioşi care să facă sacrificii personale pentru grup; aceasta nu numai că produce un sentiment de angajare şi implicare în fiecare individ, ci arată şi celorlalţi membri ai echipei cum este perceput prestigiul echipei de către membrii importanţi ai grupului.

3.Factorii de conducere

Relaţiile dintre antrenor, sportivi, coeziune şi performanţă sunt complexe, într-o revoltă, de ex., coeziunea este ridicată, relaţia

lider-subordonat este slabă, liderul este exclus din grup şi performanţa, din punct de vedere organizatoric, este şi ea slabă.

Un exemplu de relaţie complexă apare când liderul se implică în grup îft ceea ce priveşte coeziunea; acest lucru putând crea probleme. Percepţiile pe care le are un grup despre el însuşi, despre alte grupuri şi/sau despre cei care fac parte dintr-un grup devin uneori deformate în cazurile în care coeziunea grupului estf mare. Grupul tinde să aibă percepţii extrem de favorabile despre membrii săi şi saşi supraestimeze contribuţiile, importanţa şi performanţa; de asemenea, grupul tinde să subestimeze contribuţiile, importanţa şi performanţa altor grupuri sau a persoanelor care nu fac parte din grup. Aceste percepţii pot duce la apariţia unor dificultăţi pentru un lider proaspăt numit în funcţie, cum ar fi un antrenor. Noul lider poate să nu fie acceptat imediat şi orice schimbare propusă în antrenamentele existente poate fi întâmpinată cu rezistenţă.

Stilul de decizie al unui antrenor poate influenţa nivelul coeziunii echipei. Membrii echipei se angajează mai persistent în comportamente, cu o intensitate mai mare şi pe o durată mai mare de timp atunci când au avut posibilitatea să participe la luarea deciziilor; un stil de decizie democratic este mai indicat pentru coeziunea grupului decât un stil de decizie autocratic.

Compatibilitatea dintre antrenori şi sportivi, între sportiv şi echipă ca întreg este, de asemenea, legată de nivelul de coeziune. Carron şi Chelladura au testat sportivi şi antrenori din echipele de baschet şi lupte în ceea ce priveşte motivaţiile lor faţă de activităţile grupului. Cele trei orientări examinat erau: sarcina (indivizii sunt motivaţi faţă de scopurile grupului), propria persoană (indivizii sunt motivaţi faţă de recompensele şi realizările personale) şi afiliere (indivizii sunt motivaţi să dezvolte şi să menţină relaţii armonioase în cadrul grupului).

4.Factorii de echipă

Atunci când un grup de indivizi sunt împreună pe terenul de antrenament,'la prima şedinţă de pregătire sau la întâlniri organizatorice din afara sezonului, încep să se manifeste o mulţime de aspecte structurale caracteristice grupurilor. Elementele care formează structura unui grup sunt: poziţia, statutul rolurile şi normele. Acestea rezultă din interacţiunile dintre membrii individuali/din percepţiile lor asupra celorlalţi şi din aşteptările pe care le au pentru ei înşişi, pentru alţi indivizi şi pentru grup. Apariţia acestor caracteristici structurale este inevitabilă şi esenţială în cazul în care mulţimea de indivizi urmează să devină un grup mai coeziv. Dintre caracteristicile structurale care au importanţă deosebită sunt: poziţiile, rolurile şi normele în grup.

►Poziţiile în grup se referă la situaţiile în care anumite colective de indivizi se întâlnesc regulat, oamenii ocupă un anumit spaţiu geografic, aspect care contribuie, el singur, la o anumită continuitate şi unitate şi la dezvoltarea percepţiilor deno i versus ei. In studiul lui Carron şi Spink instructorii de culturism au formulat principiul potrivit căruia stabilitatea poziţiei contribuie la coeziune şi la strategii şi tehnici avansate pentru echipele lor.

►Rol ul reprezintă o serie de comportamente care sunt aşteptate din partea ocupanţilor unor poziţii specifice în cadrul grupului. Astfel, când ne gândim la rolul antrenorului, ne vin în minte o serie de aşteptări faţă de comportamentele acestuia: instruirea sportivilor; stabilitatea unor dispozitive ofensive şi defensive ale echipei; comunicarea cu oficiali, presa şi publicul general; organizarea antrenamentelor.

În cadrul fiecărui grup există roluri formale şi informale. Rolurifor ma le sunt acelea stabilite de către grup sau organizaţie, antrenorul, căpitanul echipei şi managerul fiind ex. de roluri explicite de conducere în cadrul unei echipe.

Atacantul în volei; atacantul, apărătorul şi mijlocaşul în baschet; cel care introduce mingea în grămada de jucători în rugbi, sunt exemple de roluri explicite. Echipa sportivă ca grup social, solicită jucători specifici pentru a îndeplini fiecare din aceste roluri. Astfel, jucătorii sunt instruiţi sau recrutaţi pentru aceste roluri şi aşteptări specifice sunt exprimate pentru comportamentul lor.

► Rolurilei nfo rmal e evoluează ca rezultat al interacţiunilor ce au loc între membrii grupului. Cercetările au arătat că eficienţa grupului este mărită atunci când fiecare membru al echipei îşi înţelege rolul, ceea ce se numeşte claritatea rolului, îşi acceptă rolurile, ceea ce se numeşte acceptarea rolului şi încearcă să-şi îndeplinească rolurile cât pot ei mai bine, ceea ce se numeşte performanţa rolului. Claritatea rolului, acceptarea rolului şi performanţa rolului sunt asociate cu coeziunea sarcinii şi cu coeziunea socială. Rolurile pe care trebuie să le îndeplinească fiecare jucător trebuie să fie precizate clar; cererile comportamentale ale unui rol trebuie să fie exprimate cât mai explicite posibil deoarece, după cum a subliniat Merton, ocupanţii unui rol au, în general, o perspectivă diferită asupra solicitărilor rolului faţă de ceilalţi membri ai grupului.

Acceptarea rolului este, de asemenea, bine să stabilească orice contigente asociate cu performanţa rolului, acceptarea rolului fiind intensificată când antrenorul minimalizează diferenţele de statut între roluri. Atât claritatea rolului, acceptarea rolului şi coeziunea grupului pot fi îmbunătăţite printr-un program eficient de stabilire a scopurilor. Stabilirea scopurilor are 3 funcţii imp.:

-direcţionează atenţia jucătorului şi acţiunile lui către comportamente adecvate;
-motivează pe fiecare jucător în vederea dezvoltării de strategii pentru atingerea scopului;
-contribuie la creşterea interesului în activitate, şi duce la efort prelungit.

► Prezenţanormel or este, de asemenea, asociată cu coeziunea ridicată. O normăreprezintă un standard de comportament care este aşteptat din partea membrilor grupului. Ele pot fi irelevante pentru o sarcină sau relevante pentru aceasta; în ambele cazuri, o normă reflectă consensul grupului în legătură cu comportamentele care sunt acceptate. Tratamentul pe care îl primesc managerul echipei sau instructorii din partea sportivilor este un exemplu de normă irelevantă pentru sarcina de îndeplinit.

Relaţia între prezenţa normelor în grup şi gradul de coeziune a grupului este circulară. Dezvoltarea normelor contribuie la dezvoltarea coeziunii. în cazul unei coeziuni mari a grupului, există, de asemenea, şi o conformare crescută la standardele de performanţă şi comportament ale grupului respectiv. Un grup recent format are o influenţă minimă asupra membrilor săi dar pe măsură ce grupul se dezvoltă şi devine mai unit, creşte şi aderenţa la normele de comportament. Eşecul în conformarea la norme poate duce la diferite sancţiuni sau tipuri de pedepse. Grupul poate controla totalitatea interacţiunilor pe care le permite membrilor, gradul lor de implicare în luarea deciziilor şi acceptabilitatea lor la recompensele de sarcină şi la cele sociale.

Un aspect important al normelor grupului este stabilitatea lor. A fost demonstrat, experimental, că o normă arbitrară poate persista timp de patru sau cinci generaţii după ce jucătorii originali au fost scoşi din echipă. Astfel, dacă o echipă sportivă dezvoltă norme negative cum ar ti comportament abuziv faţă de oficiali sau faţă de alţi membri ai echipei, o atitudine permisivă în ceea ce priveşte antrenamentul, un sprijirţ în vederea realizării scopurilor personale (nu cele ale echipei), atunci acele norme pot persista pe timpul a câteva sezoane, numai dacă nu se iau măsuri pentru a le elimina.

Stabilirea unor norme de grup pozitive este extrem de importantă în sporturile pe echipe, mai ales dacă este vorba de o normă necorespunzătoare. O tehnică care a fost folosită cu succes este să se apeleze la liderii formali şi informali ai grupului ca agenţi activi. Dacă liderii grupului, alături de antrenor, acceptă şi aderă la anumite standarde şi alţi membrii ai grupului îi vor urma.

În unele situaţii liderii grupului pot fi rezistenţi la schimbare. Aceasta reprezintă o problemă, deoarece în echipele sportive liderii formali şi informali sunt de, obicei, cei mai calificaţi. Dacă acesta este cazul, antrenorul trebuie să decidă cât de important este noul standard pentru succesul pe termen lung al echipei. Dacă noul standard este considerat foarte important, antrenorul trebuie să elimine pe acei membri ai echipei care se împotrivesc.

Zander discutat un număr de alte metode pentru stabilirea şi întărirea standardelor grupului. Unele propuneri, avansate de Zander pentru liderul de grup, includ următoarele:

•Să arate fiecărui membru al echipei cum pot standardele grupului să contribuie la realizarea calităţii dorite a echipei, a unei performanţe maieficientă şi a unui sentiment mai puternic de unitate;

•Să sublinieze tuturor membrilor echipei cum pot să contribuie la succesul echipei prin realizările lor în sensul dezvoltării şi menţinerii standardelor;

•Să creeze o metodă de verificare a aderenţei la standardele de grup şi apoi să îi recompenseze pe acei membri ai echipei care aderă şi să îi sancţioneze pe aceia care nu aderă la standarde.

. Liderul in echipa sportiva – trasaturi, functii.

Liderul este expresia maximei atracţii între persoanele din grup. A fi lider nu este doar o caracteristică individuală, mai degrabă poate fi considerat ca un complex social de conducere ce poate fi definit ca procesul comportamental de influenţă individuală şi formaţiile orientate spre a-şi atinge ţinta.

Din punct de vedere teoretic modelul de conducere a lui Fielder este centrat în jurul performanţelor şi evidenţiază relaţiile între persoane şi dependenţa de situaţii Situaţia este favorabilă când implică căldură, un lider capabil; o structură clară şi bine definită a modului de lucru impus: un lider aflat pe o poziţie superioară. Dimpotrivă, situaţia este mai puţin favorabilă dacă conducătorul nu este apt, programul nu este bine definit, o forţă scăzută

Modelul lui Chelladurai, prin figura reprezentată considera semnificativă corelaţia dintre situaţie, lider şi schimbările ce intervin între membrii echipei şi lider, rolul pe care îl are în grup şi realizările obţinute. Chelladurai şi Carron au eşuat în încercarea lor de a găsi o relaţie stabilă, aşteptată între experienţa sportivă şi modelul comportamental al liderului.

Martens şi Peterson au demonstrat că cei ce dovedesc o mare coeziune în echipă câştigă în mai multe competiţii decât acolo unde nu prea există înţelegere. În alt studiu Martens and Peterson a u urmărit rezultatele coeziunii de grup şi au observat că însuşi sucesele obţinute consolidează relaţiile din echipă în comparaţie cu insuccesele.

Mulţii autorii au citat definiţiile clasice ale lui Festinger, Schachter şi Back despre coeziune ca o legătură supremă în care forţele se reunesc şi care se manifestă asupra membrilor pentru a rămâne în echipă.

Carron definea coeziunea ca un proces dinamic ce reflectă tendinţa membrilor unui grup de a se lega şi de a rămâne uniţi în scopul obţinerii succeselor şi atingerii obiectivelor propuse. Mediul ambiant, de personalitate şi factorii de conducere contribuie ia stabilirea relaţiilor, caracteristicilor normelor şi stabilitatea grupului. Toţi aceşti factori contribuie la coeziunea despre care Carron afirmă că este mai mult un proces dinamic decât o caracteristică statică. Carron, în studiul său, diferenţiază două laturi de coeziune:

coeziunea ca obiectiv propus ce reliefează strânse conexiuni în echipă şi performanţe previzibile;

coeziuneas ocia lă care se referă la grija reciprocă între membrii echipei (prietenia, afiliaţia, suport social şi emoţional).

Definiţia spiritului de echipă este reprezentată desinergie şiconfluenţă. Sinergia reprezintă energia creativă a grupului de indivizi a căror putere, combinată cu abilitate este mai mare decât a oricărui individ. Confluenţa este sentimentul de apartenenţă al fiecărui membru la echipă.

Eficienţa liderului

Incă nu există o definiţie general acceptată a conducerii şi nici nu există o înţelegere clară a ceea ce distinge liderii de succes de aceia care reuşesc mai puţin. Unele autorităţi în domeniu definesc conducerea drept procesul comportamental al influenţării activităţilor unui grup organizat în vederea atingerii anumitor scopuri. Alţii definesc conducerea doar ca procesul în care o persoană influenţează pe altele pentru a face ce doreşte aceasta.

Schein sugerează că oamenii se conformează din cauza existenţei contractului psihologic; această ipoteză implică faptul că indivizii fac multe lucruri deoarece consideră că trebuie să le facă pentru că aşteaptă să fie răsplătiţi sub forma unor remuneraţii, laude sau privilegii: sportivul care se conformează dorinţelor şi cererilor unui lider ar putea să se aştepte să câştige, să fie apreciat pozitiv, să ajungă să joace sau să dobândească un statut superior. în principal

Lucrările lui Hendry şi Ogilvie şi Tuzko au stabilit tipul antrenorului ca fiind o persoană care simte nevoia să deţină controlul şi care este inflexibilă, domină şi inhibată emoţional. Sage nu a contestat aceste descoperiri, care, aparent, indică faptul că antrenorii sunt extrem de autoritari, dogmatici şi manipulatori. Obiecţiile lui Sage se bazau pe numărul mic de situaţii şi de tehnicile aplicate.

Profilul unei personalităţi autoritare merită o explicaţie şi o înţelegere suplimentară deoarece el este o descriere tipică a conducătorului sportiv. Persoanele autoritare evită, în general, situaţiile neorganizate pentru că astfel de situaţii sunt percepute ca fiind periculoase. Incapacitatea de a face faţă situaţiilor ambigue poate rezulta din faptul că o persoană autoritară poate avea în mod stereotip răspunsuri învechite pentru condiţii şi stimul noi, chiar dacă aceste răspunsuri duc la rezultate mai puţin satisfăcătoare.

Teorii behavioriste

A fost dezvoltat un sistem de clasificare conform căruia liderii au fost descrişi ca fiindautocraţi sau dictatoriali;participativi sau democratici;lai ss ez -fai re sau permisivi.

Interesul pentru comportamentului liderului a fost manifestat, iniţial, de către cercetătorii de la Universitatea de Stat din Ohio, interesaţi de identificarea caracteristicilor comportamentale ale liderilor în raport cu eficienţa grupului. O primă caracteristică este consideraţia, iar cea de-a doua structura de iniţiere. Consideraţia reflectă relaţiile profesionale în care există încredere reciprocă, respect pentru ideile celorlalţi şi atenţie pentru sentimentele altor persoane. Liderii care au dat dovadă de multă consideraţie au avut un raport bun şi o bună comunicare cu ceilalţi. Structura de iniţiere se referă la modul în care liderii îşi definesc şi structurează rolurile pentru atingerea scopurilor. Liderii care au demonstrat un înalt grad de structură de iniţiere au fost dinamici în conducerea activităţilor de grup, în comunicare, programare şi experimentarea unor idei noi.

Exprimarea în cât mai puţine cuvinte. Este constatat că multe persoane îşi exagerează rolul de antrenor .De aceea este preferabil, în procesul de pregătire, să se comunice pe scurt analiza necesară pentru fiecare corecţie, să se demonstreze concret şi apoi să se aplice exerciţii adecvate;

Simţul umorului. Deşi acest comportament este dezirabil, un antrenor eficient trebuie să nu facă abuz de umor. Umorul implică inteligenţă pentru descoperirea unor semnificaţii sau conexiuni care nu se impun percepţiei nemijlocite; descoperirea lor generează bună dispoziţie colectivă;

Utilizarea psihologiei individuale implică tratarea fiecărui membru al echipei ca pe o individualitate cu nevoile lor diferite, şi modalităţi particulare de a le satisface;

Competenţa tehnică. Orice sportiv doreşte să înveţe şi înţeleagă corect dinamica mişcărilor, strategiile şi principiile fundamentale ale fiziologiei exerciţiului, deprinderile motorii şi procesele psihice Aprecierea sociologiei echipei. Antrenorul trebuie să cunoască sintalitatea echipei şi să cunoască natura relaţiilor

Teoriile situaţionale

Factori situaţionali importanţi pentru succesul în conducere sunt caracteristicile individuale, situaţia organizatorică, particularităţile anumitor situaţii. De un interes deosebit în domeniul sportiv sunt interacţiunile antrenorilor cu sportivii într-o situaţie specifică. Fiedler consideră că stilul unui lider rezultă din propriile trebuinţe şi din personalitatea conducătorului. El sugerează, totodată, că stilul de conducere reprezintă o caracteristică stabilă a personalităţiiExista 2 clasificări ale stilului de conducere: conducerea centrată pe oameni şi cea centrată pe sarcina de îndeplinit.

Conform teoriei lui Fiedler, conducerea poate fi îmbunătăţită într-o situaţie dată prin două modalităţi: prin modificarea personalităţii liderului, ceea ce nu este uşor de realizat chiar dacă liderul doreşte să se schimbe şi prin modificarea situaţiei, inclusiv structura organizatorică, astfel încât să fie compatibilă cu personalitatea liderului. Personalităţile şi situaţiile trebuie să fie compatibile pentru a se obţine eficienţa maximă a conducerii. Aplicarea modelului lui Fiedler în domeniul sportiv poate implica faptul ca un antrenor care are succes într-o anumită situaţie poate să nu aibă succes şi în alta.

În altele teorii cu specific situaţional punctul central este reprezentat de comportamentele specific situaţionale ale liderilor şi de modul în care aceste comportamente îi afectează pe cei conduşi, mai mult decât îi afectează predispoziţiile personalităţii.

Hersey şi Blanchard au promovat ideea că liderii eficienţi pot şi trebuie să-şi ajusteze stilul de conducere pentru a răspunde nevoilor legate de ciclul vieţii pe care le au membrii grupului. Hersey şi Blanchard sugerează că un stil de conducere adecvat pentru o anumită situaţie este determinat de maturitatea indivizilor, maturitatea fiind definită ca abilitatea şi dorinţa oamenilor de a- şi asuma responsabilitatea, de a-şi conduce propriul comportament. Comportamentul liderului în relaţie cu membrii grupului se bazează, din această perspectivă, pe trei variabile:

•totalitatea îndrumărilor şi sfaturilor date de un lider, sau comportamentul de iniţiere;
•totalitatea sprijinului socio-emoţiopal pe care îl oferă liderul, sau comportamentulco ns id er aţ io nal;
•nivelul dematuritate al membrilor în timpul executării sarcinii Se ilustrează importanţa adaptării stilului de conducere la nevoile indivizilor într-o situaţia particulară, experienţa, maturitatea şi nivelul aptitudinilor sportivilor putând influenţa stilurile de conducere sub aspectul eficienţei, în cadrul unui mediu specific.

În cadrul teoriei drumului spre atingerea scopului, liderul este văzut ca fiind un instrument de facilitare care ajută membrii grupului să îşi atingă scopurile: caracteristicile fiecărei situaţii ar trebui să determine comportamentele liderilor care i-ar ajuta pe membri. Un antrenor care doreşte ca sportivul să îşi îmbunătăţească execuţia pentru o calificare superioară va crea condiţiile şi programul de instruire adecvat şi specific astfel încât acesta să îşi poată atinge scopul.

Hersey şi Blanchard ar sugera că antrenorul trebuie să îşi modifice stilul de conducere (de iniţiere şi consideraţie) în funcţie de nivelul de maturitate al sportivilor săi pentru a obţine o performanţi satisfăcătoare şi împlinirea fiecărui coechipier.

O altă variabilă studiată de teoreticieni care primeşte o atenţie crescândă este farmecul personal. Conducerea transformaţională sau conducerea carismatică este aceea care îi inspiră pe alţii să muncească pentru a realiza o viziune împărtăşită acestora. Seltzer şi Bass au definit conducerea transformaţională drept o performanţă superioară în conducere, care este prezentă când liderii dezvoltă şi respectă interesele celorlalţi, când generează conştiinţa şi acceptarea în rândurile membrilor asupra scopurilor şi misiunii grupului, când îşi depăşesc propriile interese pentru binele comun. Zander scoate în evidenţă importanţa asigurării ca fiecare contribuţie individuală a fiecărui membru să fie preţuită şi recunoscută.

Grupul mic -e c h i p a - se caracterizează prin centrarea eforturilor individuale asupra unei sarcini comune, însă contribuţia membrilor săi la revoltarea sarcinilor este diferită. Diferenţa se poate manifesta atât cantitativ cât şi calitativ, atât ca intensitate cât şi ca natură. Membrii ale căror contribuţii capătă o semnificaţie deosebită pentru grup, au şansa să devină lideri, iar măsura în care sunt percepuţi de ceilalţi ca sursă demnă de stimă, încredere, consideraţie face ca ei să fie şi recunoscuţi ca lideri. Indicatorul influenţei pe care o exercită liderul rezidă în amplitudinea modificărilor pe care le introduce persoana-lider în activitatea globală de grup.

Într-o echipă sportivă formată fie din doi membri (la tenis), fie din 15 (la rugbi, nu toţi membrii se află la acelaşi nivel. Liderul apare tocmai în acest proces de stratificare. De cele mai multe ori, el este căpitanul echipei, alteori poate fi conducător de joc.

Liderul formal reprezintă o poziţie de conducere care decurge dintr-o structură socială prestabilită (căpitan al echipei); autoritatea şi puterea acestui lider rezultă, cu precădere, nu atât din valoarea intrinsecă a persoanei- lider cât din valoarea socială a funcţiei pe care o îndeplineşte. Liderul informalreprez nu o poziţie dată, ci câştigată în procesul structurării raporturilor preferenţiale din grup. O serie de studii trateazăca l i t ă ţi l e ce trebuie să le posede un lider. Un sportiv devine liderul echipei sale nu atât pentru că posedă o combinaţie de

trăsături, cât pentru faptul că modelul caracteristicilor salepersonal e se adaptează cerinţelor activităţii şi scopurilor celor conduşi.

In cadrul unei echipe sportive, liderii sunt aleşi atât după criteriul axiologic, în care o pondere însemnată o au calităţile motrice şi nivelul deprinderilor sportive, cât şi după cel situaţional, acţional, ce presupune rezolvarea unor chestiuni mai complexe menite să dirijeze echipa spre succes. Deci, funcţia de conducere apare, pe de o parte ca o calitate personală iar pe de altă parte, ca o funcţie de organizare care se referă la distribuirea, în cadrul unei organizaţii, a capacităţii de a elabora anumite decizii, modele de putere şi autoritate în cadrul echipei. Alegerea liderului se face în funcţie de relaţiile dintre personalitatea acestuia şi grupul sportiv la un moment dat. De asemenea, alegerea va fi determinată de statutul individual al membrilor. Rolul de conducător este determinat de situaţie şi personalitate dar, mai ales, este o funcţie a interacţiunii acestora. Concluzionând, se poate spune că:

•rolul de lider este raportat întotdeauna la o situaţie, la circumstanţe particulare ce determină exercitarea atributelor P;

•accesul unui sportiv la rolul de lider depinde de scopul grupului şi de capacitatea sportivului de a contribui la realizarea acestui scop;

•baza psihosocială a funcţiei de conducere în cadrul unei echipe este cea a interacţiunii. Au fost identificate ca necesare şi specifice o serie de trăsături .

Încrederea în sine: Liderii au încredere în sine mult mai superioară celorlalţi membri ai echipei. Acest fapt se bazează, pe de o parte pe valoarea judecătorului respectiv iar pe de altă parte pe experienţa

Rapiditatea deciziei: în echipa sportivă cele mai multe acţiuni ale adversarului trebuie observate la timp, chiar

anticipate.Liderul are sarcina de a rezolva şi unele stări conflictuale interne, de moment, printr-un cuvânt bine ales sau spus cu o anumită intonaţie. Inteligenţă practică: Liderul, pe baza experienţei şi a propriilor calităţi, ia decizii originale sau alege dintre situaţiile cunoscute pe cele mai adecvate momentului.

Inteligenţă socială: permite evaluarea situaţiilor, cunoaşterea colegilor de echipă, cunoaşterea şi explicarea unor raporturi sociale.

Participarea socială: Liderul participă la activităţile sociale numeroase, vaste şi diversificate, activităţi politice, culturale, artistice.

Cooperarea se manifestă sub două aspecte: liderul, mai mult decât ceilalţi membri, lucrează pentru grup, într-un spirit de responsabilitate cooperatistă pe de o parte iar pe de altă parte el antrenează la cooperare şi colegii de echipă.

Sociabilitatea: această trăsătură pe lângă alte aspecte, duce la stabilirea de contacte pozitive între membrii echipei.

Popularitatea şi prestigiul: oferă colegilor de echipă certitudinea justeţei soluţiilor pe care le dă liderul, având încredere deplină în conducătorul lor. Uneori antrenorii stabilesc căpitanii de echipă numai pe baza acestei calităţi, fără ca aceştia să corespundă şi pe plan valoric. Aceasta are efecte negative evidente, îndeosebi, în activitatea competiţională.

Autoritatea se dobândeşte prin manifestarea în chip repetat a unor răspunsuri pozitive la un sistem de decizii. La baza autorităţii stau valoarea şi unii factori de personalitate ai liderului. Fiecare membru al echipei te un anumit grad de autoritate, cel al liderului depăşind prin forţă şi profunzime pe cal celorlalţi.

Capacitatea de percepere socială presupune posibilitatea de a se transpune în situaţia altuia, de a anticipa sentimentele, manifestările şi nevoile sale. In acelaşi timp, este vorba de a sesiza grupul, echipa în totalitate; liderul are o abilitate superioară de a remarca opinia generală a grupului când este vorba de anumite probleme cu caracter particular Factorii cel mai frecvent asociaţi funcţiei de lider sunt: calităţi motrice, inteligenţă, vioiciune, originalitate, gândire rapidă, uşurinţă verbală, cunoştinţe de specialitate, iniţiativă, independenţă, perseverenţă, agresivitate, autoîncredere, dorinţă de evidenţiere, sociabilitate, cooperare, adaptabilitate, umor, popularitate, nivel mental, statut, poziţie socio-economică. Într-o imagine completă, liderul este acel membru al echipei care posedă o superioritate funcţională ce-1 face să-şi asume un rol, acela de conducător în momentele de dificultate. Tocmai de aceea liderul apare în timp, el putând să nu existe la un moment dat.

Funcţiile liderului

1.Centru: Este punctul în jurul căruia echipa poate să-şi satisfacă unitatea şi coeziunea, fără el aceste caracteristici neputându- se manifesta. Liderul trebuie să creeze condiţiile unui comportament unitar al echipei, acesta fiind principalul factor al coeziunii de grup.

2.Controlul şi dezvoltarea relaţiilor interne: Eficienţa grupului presupune lipsa complexelor. Deci, liderului îi revine sarcina rezolvării contradicţiilor, el este mediatorul dintre interese şi personalităţi. Pe de altă parte, membrii echipei trebuie să se simtă înţeleşi, acceptaţi, simpatizaţi de lider, fapt ce creează un sentiment de confort şi securitate.

3.Rezolvarea de probleme: Bazat pe o experienţă socială serioasă şi dotat cu calităţi speciale, puse în slujba echipei, liderul este cel care sesizează momentele critice ale echipei, rezolvă problema căderilor psihice prin acţiuni luate pe cont propriu, îndemnuri sau alte forme de ajutor. Această funcţie se manifestă frecvent în timpul meciurilor, când antrenorul nu poate interveni.. I în alte situaţii, liderul este reprezentantul echipei în relaţiile cu publicul, arbitrul etc.

Dacă liderul este cel care influenţează în mod permanent echipa, se poat spune, cu siguranţă că, la rândul său, el suferă influenţa echipei, îşi modifica comportamentul şi stilul de muncă după acesta.

Câteva concluzii se impun:

•în fiecare echipă sportivă există un lider, măcar sub formă de tendinţă care are un rol deosebit în evoluţia întregii echipe în antrenament şi concurs;

•antrenorul trebuie să-şi facă din lider cel mai apropiat colaborator, acesta mediindu-i relaţiile cu ceilalţi membri ai echipei;

•liderul posedă o serie de caracteristici şi îndeplineşte funcţii de seamă în cadrul echipei;

•prin personalitatea sa liderul trebuie să atragă atenţia asupra rolului important pe care îl deţine. Antrenorul trebuie să ajute formarea, la acesta, a unor trăsături şi comportamente care să-i consolideze poziţia.

Metode de studiere a liderului echipei sportive.

Psihosociologia recomandă pentru domeniul activităţii sportive, utilizarea unui sistem de metode de studiere a liderului:

•Observarea comportamentului membrilor echipei în situaţii de grup, situaţii care permit emergenţa activităţii liderului.

•Folosirea asociaţiilor cere membrilor grupului să numească persoanele pe care le-ar propune ca lideri şi să descrie caracteristicile fiecăruia dintre cei denumiţi, caracteristici ce-i fac dezirabili ca lider.

•Compararea liderului cu ceilalţi membri ai echipei.

•Studiul caracteristicilor axiologice, psihologice, sociale ale liderilor aparţinând diferitelor echipe.

La acestea se pot adăuga o serie de alte procedee, cum ar fi: studiul datelor biografice, evaluarea prin observatori calificaţi, teste de inteligenţă şi de personalitate, chestionare, interviuri. Cele mai frecvente abordări în studiul eficienţei conducerii în domeniu! sportiv sunt:observaţia comportamentului şichestionarul. Cercetările centrate pe determinarea particularităţilor sau factorilor care condiţionează succesul liderilor, în cadrul administrării unor inventare de personalitate, nu au putut fi generalizate în domeniul psihologiei personalităţii, există argumente care susţin conceptul potrivit căruia indivizii posedă anumite dispoziţii care par constante, consistente şi neschimbate în timp şi în orice situaţie: nivelul anxietăţii, sociabilitatea şi căutarea noilor experienţe. în examinarea numeroaselor inventare de personalitate, dispoziţiile evaluate: extroversiunea (sociabilitatea şi activitate), psihotismul (psihopatie, impulsivitate, dorinţa de căutare a unor experienţe noi şi probabil periculoase) şi nevrotismul (emotivitatea, tristeţe şi anxietate) descrise de Eysenck ca trăsături esenţiale ale personalităţii impun a fi corelate cu situaţiile specific sportive.

Dispoziţia care a fost mai mult studiată în psihologia sportivă esten e v r o t i s m u l / e m o t i v i t a t e a folosindu-se Chestionarele celor 16 factori ai personalităţii şi Inventarul Personalităţii conceput de Eysenck (Eysenck ,1968).

Modalitatea concepută pentru a evalua comportamentul liderilor, este Chestionarul pentru Descrierea Comportamentului Liderului ( CDCL ) prin care s-a identificat relaţia între lider şi sportiv caracterizată de comportamente cum sunt sociabilitatea, încrederea reciprocă, căldura şi respectul. Şcoala Liderilor în Sport (SLS) elaborată de Chelladurai şi Saleh identifică cinci comportamente ale antrenorilor: comportamentul de instruire, comportamentul autocratic, comportamentul demnocratic, suportul social şi comportamentul remunerativ.

Pe baza teoriei contingenţiale a lui Fiedler, a fost creată şcoala Celui mai Puţin Preferat Coleg de Muncă ( PPC). Această metodă este folosită pentru a determina sensibilitatea şi empatia liderului faţă de membrii echipei pe care liderul îl preferă cel mai puţin. Un lider care punctează mult pe PPC este socotit ca fiind orientat spre persoană sau spre relaţiile cu persoanele respective, adică poate avea sentimente pozitive sau de susţinere faţă de un membru al grupului care nu este simpatizat sau care poate să nu fie productiv. In contrast, liderul care punctează puţin pe PPC tinde să fie orientat mai mult către sarcina pe care o are de îndeplinit.

Pentru a evalua conducerea transformaţională, a fost creat Chestionarul privind mulţimea de Factori care influenţează conducerea. Acesta este completat, în paralel, de către sportiv şi lider. Metoda determină comportamentele de conducere transformaţională (motivaţia individuală sau conducerea carismatică, consideraţia individualizată, stimularea intelectuală şi inspiraţia), tranzacţională (răsplata contingenţă şi administrarea prin excepţie) şi permisivă. O modalitate mult mai obiectivă pentru a evalua comportamentele este observarea directă a comportamentului vizat.Scal a Evaluării Comportamentului Antrenorilor permite cercetătorului să codifice şi să analizeze comportamentele reale aşa cum apar ele în mediul natural. Comportamentele sunt clasificate ca fiind reacţionale, spontane, cu subdiviziuni ale fiecărei categorii.

Deplasarea cercetărilor de la trăsături ca atare spre interacţiunea lor a sugerat şi prelucrarea rezultatelor prin metode factoriale. Au fost astfel identificate 3 mari categorii de factori:

a)categorii ce descriu diferite abilităţi ale liderului: abilităţi sociale şi interpersonale, abilităţi tehnice, abilităţi intelectuale, competenţe de susţinere a sarcinilor de grup;

b)categorii privitoare la relaţia liderului cu grupul său: menţinerea coeziunii, a standardelor de performanţă, controlul informai al grupului, comportamentul de susţinere, relaţii armonioase cu grupul;

c)categorii privitoare strict caracteristicile liderului:predispoziţie spre asumarea responsabilităţii, control emotiv, integritate perrsonală, comunicativitate, ascendenţă, trăsături pozitive de caracter, experienţă şi activitate... In esenţă, realizările şi tendinţele actuale majore în cercetarea personalităţii liderului se prezintă astfel:

a)deplasarea accentului de la viziunea atomistă, a studiului trăsăturilor spre o concepţie integrativă, de tip factorial; b)evidenţierea factorilor motivaţionali ca un suport energetic şi direcţional esenţial în achiziţionarea şi menţinerea conducerii;

c)medierea efectelor personalităţii asupra eficienţei conducerii de însăşi interacţiunea acestei personalităţi cu situaţia de conducere, inclusiv variabilele ce ţin de subordonaţi;

d)identificarea unor variabile de personalitate de tip fluid, necristalizat şi care susţin adaptabilitatea şi

flexibilitatea comportamentală a liderului;

e)studiul unor variabile, hipercomplexe şi dinamice, într-o manieră ştiinţifică riguroasă.

Intr-o echipă sportivă alegerea liderului se face pe baza simpatiei de care acesta se bucură în sânul echipei, criteriu la care se adaugă: aprecierea aptitudinilor reale, manifestate în domeniul activităţii sportive.

De-a lungul timpului s-au folosit metode diferite pentru determinarea trăsăturilor liderului. Au fost discutate variabile ca: vârsta, calităţile motrice, aspectul fizic al persoanei, exprimarea, cunoştinţele, inteligenţa, originalitatea, capacitatea de a lua decizii, spontaneitatea, încrederea în sine, controlul stărilor afective, statutul economic şi social, popularitatea, prestigiul, adaptabilitatea.

Dintre acestea, unele variabile sunt în corelaţie pozitivă cu funcţia de conducător, altele în corelaţie negativă. Realizându-se, spre exemplu, un experiment pe o echipă s-a aplicat un Chestionar al atitudinii faţă de sine şi faţă de alţii. Chestionarul a fost alcătuit pe următorii factori: egocentrism, anxietate, complexe, nevrozism, spirit de dominare.

În urma prelevării răspunsurilor subiecţilor se conturează trei profiluri de lideri:

•Indici ridicaţi de ordin valoric, cu un înalt spirit de cooperare, fără complexe, cu un spirit de dominare accentuat, dublat de un status social ridicat. Se evidenţiază printr-un excelent câmp axiologic şi preferenţial, indici favorabili de atitudine faţă de ceilalţi.

•Un izolat are indicele status-ului social la o valoare extrem de scăzută, iar indicele de cooperare este în discrepanţă cu cea mai ridicată valoare a spiritului de dominare; toate acestea pe un fond valoric bun, recunoscut. Acest fapt pledează în favoarea

ideii că, deşi valoros, un coechipier trebuie să prezinte şi caract. psiho-sociale favorabile pentru a fi util echipei.

•Un profil al unui jucător care aspiră la funcţia de lider, având indici ridicaţi la toate caracteristicile cu excepţia spiritului de cooperare, un egocentrism ndicat. De asemenea, se manifestă şi un spirit de dominare exagerat, rod firesc al egocentrismului.

BIBLIOGRAFIA:

1. Allport G.W., Structura şi dezvoltarea personalităţii. Bucureşti, Ed. Didactică şi pedagogică, 1981.

2. Dragnea A., Antrenamentul sportiv. Teorie şi metodică. Bucureşti, Edit, Didactică şi pedagogică, R.A., 1996.

3. Epuran M. Asistenţă, consiliere şi intervenţii psihomedicale în sport şi kinetoterapie. Ed. Fundaţiei Humanitas, 2006

4. Epuran M. Modelarea conduitei sportive. Editura: Sport – Turism Bucureşti. 1990, 198p.

5. Epuran M. Psihologia educaţiei fizice şi sportului. Editura: Sport – Turism. Bucureşti, 1991, 357p.

6. Epurean M. Holdevici I. Compediu de psihologie. Bucureşti, ANEFS, 1993

7. Epurean M. Holdevicii I. Toniţa F. Psihologia sportului de performanţă (teorie şi practică), Bucureşti, 2001, 2008, 2011.

8. Hosek, V., Metode de cercetare a personalităţii sportivilor. În psihologie şi sportul contemporan (Antologie), Red. M. Epuran. Bucureşti, Edit. Stadion, 1974.

9. Iamandescu, B-I. Stresul psihic din perspectivă somatică şi psihosomatică.. Editura Infomedica, Bucureşti, 2002

10. Niculesc M. Psihologia sportului – culegere de lecţii. Ex Ponto, 2000

11. Berbecaru Claudia. Psihologia sportului. Note de curs. Editura Tana, Bucureşti 2008 ISBN 978-973-1858-18-0

12. Алексеев А.В. Психопедагогика. Феникс. Ростов на Дону 2004.

13. Анастази А. Психология тестирования. – М., 1982.

14. Гогунов Е. Психология физической культуры и спорта. Москва, 2009 ISBN 978-5-7695-5736-1

15. Горбунов Г.Д. Психопедагогика спорта. Советский спорт. Москва 2007.

16. Ильин Е.П. Психология Спорта. Питер 2009.

17. Пуни А. Ц. Психологическая подготовка к соревнованиям в спорте. – М., 1969.

Platforma electronica de instruire USEFS.MD

Asistenţa psihopedagogică în sport (90)

Managementul culturii fizice

Marketing şi legislaţie în sport

Sport şi mass-media

Tehnologii de educaţie şi instruire motrică (90)

Tehnologii şi management în fitness

Tehnologii şi management în turism

Psihologia sportului de perfromanță